Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Mi-am luat gripa de mână și mi-am dus-o-n munți, sus, să-mi bat joc de ea, să-și bage mințile în cap și frica să-i intre în oase, îmi fac echipamentul, parazăpezile și colțarii, iau o coardă statică de 20 de metri în rucsac, să fie, Doamne, dar unde sunt rachetele de zăpadă? Sun doi-trei prieteni, toți ridică din umeri, știu sigur că le-am împrumutat cuiva și nu mi le-a mai înapoiat așa că decid că e un motiv sustenabil să mă enervez și-o fac prostește, starea aia de supărare, când se îngroașă sângele în tine și se lichefiază gândurile, scurgându-se pe la încheieturi, apoi mă gândesc că dacă l-aș iubi pe ăla de-mi folosește rachetele mi-ar fi senin în suflet, că atunci când iubești pe cineva te muți în el cu toate armele și bagajele tale și când el cade, tu zici au, și când el învinge, tu jubilezi fericit, așa că să-i fie de bine și-o să văd eu mâine cum mă descurc fără rachete, și muntele mă îmbrățișează cu cețuri și așchii de soare portocaliu printre brazi matusalemici, pârâie zăpada sub bocanc și peste pădure răsună deodată râsul spart al lui Andrei, Robert îmi taie zăpada în față și mă strecor pe urmele lui, cuminte, respirându-i liniștea aia resemnată, de neamț bavarez, undeva sus în creierul munților dăm de-un schit înghețat între zăpezi, zăpezi proaspete, necălcate, ca plajele după furtunile de larg, calc apăsat spre ușa bisericuței și când intru încremenesc, pe un covoraș sunt aliniate câteva zeci de perechi de papuci, Dumnezeule, visul meu, o biserică pentru desculți, mă desfac la bocanci repede, dacă nu mi-ar fi rușine de oameni aș sluji desculț ca Înviatul meu, uneori (să nu mă spuneți) mă descalț în altar și-mi fac mătăniile în picioarele goale, ca în deșerturile de care mi-e atât de dor, apoi apare un călugăr cu ochi strălucitori, schimbăm câteva vorbe și când află că sunt preot fuge deodată, îmi spune să închid ușa bisericuței când plec și după o clipă înțeleg, își caută singurătatea aici și nimic din ce urcă din lumea de jos nu-i mai poate adăuga ceva, așa aș face și eu, mai citesc desculț și ud rugăciunea călătorilor apoi iar coboară muntele peste umerii noștri și deodată cad cețurile alea ca niște cortine sfâșiate și-un soare mediteraneean și uluitor se scutură de raze deasupra ochilor mei, un cer-sin-cer plutește peste noi și-mi pun ochelarii de soare, sub zăpadă se scutură înfricoșați jnepeni verzi și mlădioși, și când ajung în vârful muntelui o mare de cețuri îmi inundă inima de dorul după insule, insulele alea de care tot amintește David Împăratul că vor aduce daruri Domnului, și-mi înfig în zăpadă, sub o stâncă, genunchii a rugăciune, catisma de rând, o lumânare îndesată într-o urmă de rachetă, să n-o stingă vântul crestelor, și se deschide Psaltirea ca o punte care ți se frânge sub picioare și cad în dulceața rugăciunii, stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăța, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi, simt cum mi se topesc zăpezile sub genunchii încinși de efort și mă afund în troiene ca un oraș care se scufundă în deșertul rece, mi-e atâta pace în suflet și atâta lumină pe la ochi, palma Înviatului coboară pe la tâmpla mea transpirată și-i simt șoapta caldă, apoi mă ghemuiesc pe zăpadă și-mi șoptesc imnul iubirii și-al treptelor, că dragostea toate le poate, toate le rabdă, că nu se trufește, stă să fie pleznită și scuipată zâmbind a taină, că toate doctoratele din lume de le-aș strânge și dragoste nu am sunt aramă sunătoare și chimval în vârf de munte, că până în final proorocirile vor seca, științele se vor sfârși, ghem deșirat, că atunci când eram copil ca un copil simțeam, dar acum simt bărbătește tot darul venit de sus, mai șoptesc o dată cu gura în zăpădă că dragostea nu cade niciodată și mă ridic, fericit.
Că din ceea ce am, orice îmi poți lua. Doar Învierea spre care urc și cobor, spre care mă cațăr și spre care cad, doar lumina de dincolo de ea nu mi-o poți lua.