de Crin Triandafil Theodorescu
Fiul risipitor suferă de-o boală rară. Are mâncărimi pe talpă. Simptomatologia e ușor recognoscibilă, și mai bine ca autorul colectiv n-a descris-o nimeni: iarba nu-ți mai place și gura nu-ți mai tace. Boala asta nu se tratează la dermatolog, pentru ea nu există creme în farmacii. Singura soluție e s-o roiești. Să pleci, pur și simplu. Să lași în urmă tot, job și cont de credit, și să-ți hrănești inima cu necunoscut cum se hrănesc unii cu ciorbă de burtă. Dacă țintuiești un astfel de om și-l pui în lanțuri (”fă și tu ce-au făcut alții, însoară-te, ia un credit la noua casă și cumpără-ți early booking o vacanță la băi, așează-te la casa ta ca toți oamenii!”) , ăsta va da în amoc, va fi nefericirea părinților săi și un eșec existențial. Și dacă vreodată v-a izbit întrebarea ”ce e în neregulă cu ăsta?” răspunsul poate fi ”e un fiu rătăcitor ținut în lanțuri”.
Lui Dumnezeu îi plac fiii ăștia, rătăcitorii ăștia. Să nu-i osândim, ei ascultă o chemare de sus pe care insă o interpretează greșit. Ăștia cu mințile crețe, care lasă în urmă prejudecățile, partiprisul inoculat prin ticăloase convenții sociale, cultura drumului bătătorit de apolinici, ăștia care o iau pe arătură, își iau câmpii în cap, care inventează, descoperă, călătoresc, oamenii de știință care coboară în lumi nemaivăzute, ăi de urcă munți și coboară-n peșteri, prometeii moderni ai veacului nostru, toți sunt niște fii rătăcitori. Cristofor Columb, de rătăcitor ce-a fost a pus bazele libertății. Einstein, rătăcitor și el. Nichita Stănescu, a dat foc bibliotecilor și-a luat-o la fugă până dincolo de orizonturi, de unde s-a întors cu necuvintele lui. A scuturat vorbele de lest cum scutură țăranul traista de rămășițele zilei, și le-a umplut cu sensuri noi șoptite de îngeri sicofanți, apoi le-a îmbrăcat în haine țesute din razele căzute din paradis, dimineața, când Dumnezeu își foiește reverenda de lumină de gardurile raiului, prefăcându-se că nu vede câte unul care sare gardul, imigranți metafizici însetați de veșnicie. Paradisul e plin de entuziaști. Entuziasmul, beția existențială, febra visului apucat de mânecă, înșfăcat cu inima.
Și totuși, ce-a greșit fiul rătăcitor și risipitor din pilda de azi?
Întâi că a pretins să i se dea partea de moștenire de la ta-su. Acțiunile din firmă, dividendele și profitul operațional. Și nu-i deloc așa. Călugării sunt niște fii rătăcitori care caută raiul, dar lepădând totul în urmă. Avere, părinți, bunul nume și trecut. Când pleci cu adevărat, pleci gol și te îmbraci în lumină. Nimic nu ni se cuvine de fapt, iar bogăția este o garanție falsă; singurul loc pe care ne putem bizui, în contra oricărei crize financiar-imobiliare, este locul nostru din veșnicie.
A doua lui greșeală e că a risipit tot ce i s-a dat. Că setea asta de drum, neliniștea sufletului nostru care-l caută pe Dumnezeu nu spre prăbușire în troaca porcilor ni s-a dat, ci spre înălțare spre desăvârșire.
Nu-i nici o nenorocire că-ăsta a plecat la drum. Nenorocirea e că nu și-a făcut bagajul bine. A împachetat pofta de desfrânare, înaintea bucuriei de a cunoaște suflete noi. Dezlănțuirea, înaintea delicateții filigranate cu care se pășește într-o lume nouă. Și mai cu seamă, nu l-a împachetat pe Dumnezeu.
Vă amintiți de Iona? Profet mare ăsta, o șterge și el, Dumnezeu îi dă o treabă și-l ia groaza, demisionează și-o taie cu o corabie în direcție inversă. Fiu risipitor și ăsta, rătăcitor ca nimeni altul. Vine o furtună, el își mărturisește păcatul și corăbierii înțeleg că transformase corabia lor, prin neascultare, în instrumentul împotrivirii de Dumnezeu, Iona cere să fie aruncat în apă (sacrificiul personal, o schiță de lucru la viitoarea scenă a Răstignirii), în fine, cunoașteți povestea. Iona nu doar că nu ascultă de Dumnezeu, ci o ia în direcție inversă, fuge de Domnul, adică se ia pe sine ostatic, ca în filmele cu teroriști, și-și deturnează destinul. Un hijacking antic perfect! Da. Dar nu s-a lepădat de Dumnezeu, chiar dacă nu l-a ascultat. Și asta e foarte tonic, dragii mei.
Că nu să pleci la drumul vieții e rău, ci să pleci golit de Dumnezeu. Ai păcătuit? Ține-te cu Dumnezeu de mână și El te va ridica din genunchi. Îți va pune în deget inel și te va săruta pe obraji, că nu este păcat fără de iertare și nici peșteră fără ieșirea plină de lumină. Și mai e ceva. Nu doar în Egipt va călători fiul rătăcitor din noi, ci și în sufletul celui pe care îl iubește. E o călătorie lungă și plină de primejdii. Abisuri și balauri, îngeri și ambrozie, ape negre și reci, munți înalți și luminoși, orice poți găsi în inima aproapelui tău. Dar du-te cu Dumnezeu și nu vei greși. Că cine iubește nu greșește. Iubește, ca să nu greșești.
Doamne, cât de bine știu. Doamne, cum îl înțeleg pe zăpăcitul ăsta de rătăcitor! Că visul meu cel din urmă ăsta e, să-mi iau bețele de trekking (o variantă modernă a toiagului de călătorie din antichitate), să sărut altarul CeleiMaiFrumoaseBisericidinLume și să plec spre sud, în bocancii mei bătrâni, ocolind Marea Neagră în sensul acelor de ceas, prin Georgia. Să merg până la capăt, și când mi se termină zilele din traistă să-mi spăl picioarele de praful drumului, să pun capul pe o piatră, să mărunțesc din buze crăpate o rugăciune și să încep viața cea adevărată, cu Înviatul meu și cu toți dragi împreună.
Zilele trecute am primit în dar, de la un suflet adânc ca peștera mea, un triptic de bronz cu Sf. Nicolae, patronul CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLumeDupăHagiaSofia. Mic, mi s-a spus, să-mi încapă în bagajul meu, când voi pleca. Căci voi pleca.
Dar niciodată fără Domnul meu. Răscumpărătorul tuturor căderilor mele, sprijinitorul iubirii cu care m-a îmbrăcat, suflarea mea de dinainte de naștere și cea de după, Înviatul meu de care mi-e dor.
(în imagine, ”Fiul risipitor” de Auguste Rodin)
