Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Prin voința cuiva sunt desemnat să moderez întâlnirea cu năsăudenii a trinomului Baconschi-Papahagi-Voinescu, luminile din casa de cultură pâlpâie scurt a emoție, un timp încerc să-mi dreg vocea (niște furnici bat step pe laringele meu) până mă prind că sunt emoționat și asta mă emoționează mai adânc, cu trecerea anilor caut emoția cum căutam cândva apa din pustiuri, Teodor Baconschi are un discurs de-o frumusețe structurală seducătoare, își calibrează din mers argumentația cu firească elocință, zice că răul ridicat dinspre răsărit e un fel de microb care atacă sistemul imunitar al libertății și sunt de acord, că locul nostru e în Europa și iar sunt de acord și vocea lui, un soi de catifea groasă, baritonală, evită reflexiv orice inflexiune emoțională, apoi se așază la pupitru Sever Voinescu și ne poartă într-o abilă disecție a evoluției naționalismului românesc transilvan, are niște volute neașteptate, maieutice, apoi concluzionăm toți că a lupta în secolul XXI cu armele naționalismului lui Avram Iancu înseamnă a nu înțelege adevărata carne a dragostei de neam, excelsior, excelsior, după care vorbește Papahagi, se simte orientul vibrând în vocea lui, se entuziasmează bizantin la bordura ideilor, ca orice grec, peripatetizăm o vreme (că ne ia de mână și ne poartă prin peristilul unor afirmații de-un bun simț transparent), apoi intervin prostește cu o întrebare de ecleziologie și vorba ne duce la trădări și lepădări de prieteni și-i simt inima aia de levantin brăzdată de durere, că nimic nu poate fi mai adânc sfâșietor decât să te vândă cel care a mâncat cu tine la aceeași masă, îmi sare în minte locul ăla din psalmi unde-mi stă sufletul de durere, și tu omule, căpetenia mea și cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit de mâncăruri și-n casa lui Dumnezeu am umblat în același gând, e în psalmul 54 și e cea mai clară definiție a trădării pe care-o știu, îi simt durerea pulsând și-i doresc vindecare să zboare și să se odihnească, cum tot David psalmistul zice, apoi ne îmbrățișăm și-l simt pe Papahagi puțin emoționat, va trebui să-l învăț să îmbrățișeze cu toate aripile de la suflet, îmi propun să-l caut la Cluj doar de asta, să-l îmbrățișez și să plec, apoi, în drum spre casă, în lumina farurilor, un bețiv cu capul prăbușit într-o poartă, e frig și picură timid, mă împiedic în reverenda mea albastră și-l trag pe marginea gardului, apare un profesor de sport (slavă Domnului, putea să-mi trimită un profesor de logică, dar nu, El mi-a trimis un profesor de sport) și-l strig să mă ajute, în întunericul serii îl buzunărim amândoi pe bețivul fericit până ajungem la chei, deschidem poarta și casa, îl așezăm cuminte într-un pat și-i pun la cap o cană mare cu apă și deodată deschide ochii și mă recunoaște și face două lucruri în același timp, plânge și se ascunde-n palme de rușine, îi șoptesc că Dumnezeu îl iubește și să doarmă în pace, apoi închidem ușa cu grijă și mă târăsc golit spre casă, că nimic nu-i mai negru în lumea asta ca să nu te aștepte cineva la capătul bețiilor tale și-mi fuge gândul la un prieten de departe și mă închin scurt dorindu-i o plapumă de două persoane.
Că nimic nu-i mai negru decât să nu te aștepte cineva acasă, la capătul bețiilor tale existențiale.
Mâine mă duc la peșteră, să număr lilieci și cai verzi pe pereți.
