Articol scris de Crin Triandafil Theodorescu
Ceva din duhurile bune ale lumii de dincolo s-a scurs în mâna Ei de vrăjitoare, îi iese ceva fluid hipnotic din degete, înfiorând lumea pe care o atinge, totul înflorește brusc, expandează surprinzător, izbucnește în râs sau se tăvălește de fericire în voluptăți greu de priceput, vin haite de pisici necunoscute, cu ochii arși de transă, să se frece de picioarele Ei de vrăjitoare, trecând politicos pe lângă cățeaua Ei tripedă, aia care îi respiră părul roșu de vrăjitoare de la trei mile și când îi aude palma atingând clanța face pipi pe ea de fericire, ca un fachir metempsihotic, de hainele Ei ce să zic, alea pur și simplu înnebunesc, își ies din minți de fericire, încep să dea din mâneci, din pliuri și din diverse cupe, își iau zborul haotic pe lângă urechile mele mirate și apoi se opresc pe candelabre, pe mobile, pe diverse calorifere ridiculizate în sensul lor existențial, de unde ciripesc bete uverturi de dragoste, privindu-i silueta de vrăjitoare pășind pe covoare, și jur, și alea vibrează de entuziasm, surescitate emoțional,
dar nimic nu întrece obrăznicia fierului de călcat, abia ce-l poartă pe deasupra vreunei bluze răstignite ca într-o disecție și-o ia razna, aleargă ca un ied primăvăratic pe sub paturi, sare pe șifonier și de-acolo drept în mijlocul canapelei, hlizindu-se provocator cu gura lui inoxidabilă, pocnind din coada prelungitorului cu ștecăr regulamentar, o dată l-am găsit stând pitit drept în grămada de prosoape de baie, stau îngerii la ferestre și-și dau coate de atâta zbâț și zbucium, e o zăpăceală generalizată ca într-o mare retragere, un soi de scapă cine poate, și în timpul ăsta Ea dirijează toată beția asta și tot baletul cu degetele ei de fildeș, cu ochiul ei verde-albăstrui, cu părul Ei roșu, cu vrăjile Ei șoptite pe dinăuntru, și când termină de reformatat lumea după legi sălbatice și necreștinate, când se face seară și-nchide psaltirea cu pocnet de tunuri cerești și întinde mâna spre ceafa mea, când degetele Ei de vrăjitoare mă fac pisic, cățel cu trei picioare și fier de călcat rufe, și toate sunt calde și bune și pleacă îngerii să tragă o dușcă de ambrozie în dughenele din periferiile cerești, raportând că pe pământ a mai trecut o zi și dragostea dansează prin ciulinii pustiei cu picioarele-n sandalele bucuriei, încă vie.
