Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Nu mai sunt sigur dacă e ziua mea sau e comemorarea morții lui. Tata a murit o singură dată pentru toate zilele mele de naștere, amestecând zăpăcitor dorul cu speranța, viața cu moartea, lumea de aici cu cea următoare. E cald și bine în casă și miroase a arpacaș fiert și-a vanilie. E bine că suntem laolaltă; Mama a desantat delicat, parcându-și buburuza în fața casei parohiale, mică și pulsând de viață, purtătoare de mari taine și vitalități supranaturale, inexplicabile. Mihai și Roxana, legați de lanțul fluid al iubirii, căutându-se din ochi mereu, cu sete căutându-se, că să știți, gurile pot minți, cuvintele pot fi eviscerate și vidate de duhul lor dumnezeiesc, dar felul în care îl privești pe omul iubit nu poate fi mimat, spune-mi cum mă privești ca să-ți spun dacă mă iubești.
Miroase cald în casă, a făină coaptă și-a arpacaș tăvălit în nucă pisată gros, e multă veselie în bucătărie, Roxana și-a luat cea mai serioasă figură și învârte misterios în niște lighenașe, apoi se oprește și privește în tavan de parcă i-ar șopti un înger gastronom vreun secret dumnezeiesc, alunecă pe lângă blatul unde Ea pregătește coliva și caută ceva într-un sertar, în răstimpuri Mihai năvălește în bucătărie să-i sărute ochii și gura și părul blond, seamănă copiii ăștia zdrobitor, sunt croiți din același metraj de piele, el îi mângâie părul și tâmpla și Roxana intră în transă, li se sudează privirile și scintilează lung prin bucătărie ca două paratrăznete lovite năpraznic de fulger, sunt orbi și surzi și muți și toată lumea a fost suspendată și-l aud că-i șoptește Doamne cât de frumoasă ești și Roxana îl cotropește cu ochii ei albaștri ca pe-o patrie dorită, apoi Ea îmi dă să gust din colivă, ca-n fiecare an, toate colivele noastre se fac după gustul și amintirile mele, eu zic să mai pui puțin zahăr, lui Tata îi plăceau lucrurile dulci și ne apucăm să povestim de faza aia când a dictat unei doamne o rețetă imaginară de prăjitură și râdem toți, e greu de crezut că a murit și nu-i cu noi prin bucătărie, vârându-și arătătorul prin cremele alea și prin arpacașul parfumat,
i-am rugat să nu-mi cumpere nimic de ziua mea și de moartea lui, i-am rugat, am mai mult decât suficient și mi-e frică de prea mult, prea multul e începutul pierzării și dacă am dragostea lor am totul, căci Dumnezeu iubire este,
și când se face seară suntem gata, coliva Tatei strălucește cu o cruce albastră pe frunte și tortul meu, făcut de mâinile Roxanei, amândouă laolaltă, la rece, să respire împreună, viață și moarte, două nurori urmându-și legile, Ea făcându-i colivă socrului și Roxana un tort mie, e atâta sens că până și moartea lui se umple de lumină, că de aia și-a lipit trecerea de ziua mea de naștere să nu uit, să înțeleg, să văd curat că nu există moarte și că Hristos a înviat umplând lumea de bucurie, că o moarte, o amărâtă de moarte nu poate învinge o dragoste și că dragostea e singura chestie care sare gardul dintre lumi ca de la o colivă la un tort de aniversare.
Ea mă ia în brațe deodată, să nu plângi, nu plâng. O agăț și pe Roxana, ni se alătură Mama și Mihai deodată și stăm așa toți, legănându-ne tăcuți, plini de dor și ceilalți.
La mulți ani, Tată, în veci pomenirea iubirii noastre, că iubind ne scurgem unii în alții, cu părinți și bunici și mămăițe și murim trăind în ceilalți, cu Desculțul împreună spre Înviere, ca o apă vie care stinge orice sete.
