Mă înghite cu privirea de după semiluna de sticlă, n-am întâlnit oameni mai triști ca funcționarele de ghișeu, ghemuite în spatele fețelor inexpresive, imune la politețe ca la o excepție pe care poți s-o treci cu vederea, încerc să glumesc doamnă, soția mea insistă că mai are un rest de impozit de plătit pe proprietate, a văzut pe aplicație, nici nu clipește, rece ca o cariatidă de marmură, degetele ei cântă note pline și semitonuri negre pe tastatura calculatorului apoi sec, fără să mă privească, nu aveți nimic de plată, totul a fost achitat, stați așa, proprietatea e pe numele soției?
Da, doamnă, știți, facem parte dintr-o sectă în care femeile dețin totul iar bărbaților le revine onoarea de a achita impozitele, bărbații din tribul ăsta sunt cerșetori desăvârșiți, se înmoaie masca rece și schițează un zâmbet jucăuș, ar trebui să intrăm toate în secta asta, nu? Zâmbesc și eu, mai zâmbește și ea încă o dată, pe fereastra prăfuită o rază de soare înțeapă un formular măzgălit cu pix negru, ies și orașul mă pretinde sonor, trec vreo două taxiuri dramatizând sonor niște misiuni foarte importante, în dreptul pizzeriei descopăr pe neașteptate nu mascaron încruntat pe un lintou săsesc, mă mir o vreme de asimetria fațadei și-o iau apoi din loc, trec pe lângă Casa Colecțiilor, pictată dumnezeiește, după șoapte canonice venite din străfunduri, de Mirela Traistaru, când ne vedem îmi place să-i țin palmele în palmele mele și să aud cu degetele vuietele care răzbat din interior, are mâini mici, delicate și din ele răsar tot felul de nemaivăzute șoapte colorate, bune de pus pe rana ochiului, mai am de așteptat încă două ore până la programarea de la următorul ghișeu (plasat, desigur, în colțul opus al bătrânului oraș), casc ochii printr-un gard la o fântână medievală îngropată de istorie, doar iarba de deasupra mai sugerează rotundul ei, deodată oprește o mașină și îmi sar în brațe doi prieteni dragi, soț/soție, treceam pe stradă și te-am văzut de departe și i-am spus lui Florin uite un om care n-are nicio grijă, și apoi ți-am recunoscut rucsacul, ne bucurăm pe repede înainte unii de alții, mai povestim de literatura victoriană și specificul ei insular, eu încerc s-o deturnez, ai citit Tracy Chevalier? E tot britanică, dar crede-mă, dă emoția cu pipeta și asta îi face gustul bun și de neuitat, el o învăluie în priviri, o iubește, la anii mei n-am nevoie de confesiuni și depoziții, mi-e destul să văd un el și-o ea privindu-se și inima mea recunoaște iubirea, o iubește Florin, are privirile ca un palton cald pus pe-un fior de toamnă venit pe neașteptate, apoi pleacă în trombă, îmi iau rucsacul în spate și laminez orașul sub tălpile ghetelor și când ajung în dreptul bisericii Sfânta Ana recunosc vocea părintelui Bechiș, am făcut armata împreună și-o teologie rece, înghesuită cazon într-o clădire burgundă și încruntată, pășesc în biserică cu căciulița făcută ghem în palmă, e cald și miroase a ceară, a tămâie de soi, import trei magi de la răsărit, vreo câteva duzini de inimi îngenuncheate în fața lui Dumnezeu, părintele are vocea melodioasă și temperată, la un moment dat se întoarce spre strană și-i zâmbește cântărețului, doar zâmbetul i-l mai recunosc, a îmbătrânit și el dar de zâmbet nu s-a lepădat cum nu te poți lepăda de tine și atunci o văd întâia oară și inima mi-o ia din loc, nebună, stă pe un scaun de strană, are vreo 30 de ani, impecabil îmbrăcată, curată, ghete lustruite și o bluză frumoasă cu guler răsfrânt, inima mea o recunoaște pe loc ca pe o soră de drum lung o recunoaște, nu e acasă, nu e în biserică toată, ceva din sufletul ei e plecat pentru totdeauna în ceruri, râde întruna și privește pe fiecare om în parte, ca pe un frate îl privește, e târziu când scriu asta și efectul melatoninei începe să-mi apase pleoapele, nu pot descrie tabloul mai bine de-atât, închideți ochii și pictați cu mintea o biserică plină cu oameni, un preot cu voce caldă, lumânări, slujba curgând cuminte spre veșnicie, poporul cu fața spre altar și fata asta cu fața spre fiecare din popor, râzând de pe scaunul ei și făcând semne cu mâna de parcă ar fi pe puntea de promenadă a unui vapor care decolează, și dă cu ochii de mine, ni se împletesc o secundă privirile și ne recunoaștem ca doi călători veniți din același deșert, apoi intru în frumusețea lumii ei și-i zâmbesc și eu, îi fac semne cu mâna, ne copilărim privindu-ne în ochi peste capetele celor îngenuncheați și deodată se face întuneric în fața mea, ridic privirile, un domn prezentabil, spre doi metri înălțime, îmbrăcat impecabil într-un negru absolut și cutremurător, îmi întinde mâna și zice sunteți părintele Crin de la Lușca? Încremenesc puțin rușinat, tocmai dădeam din mâini și mă hlizeam cu fata din stele și el, calm, vă cunosc, părinte, am fost colegi la doctorat, ce faceți pe aici? Uite, îmi vine să zic, caut stelele din oameni și dau din mâini prin biserici, să zburăm toți cu colaci cu tot spre Desculț, dar tac și zic ce se cuvine, apoi se sfârșește rugăciunea și mai vorbim un timp de Marțieni și Moisili și de grănicerismul Năsăudului, văd peste umărul lui șirul de creștini (niște umbre parfumate pe aripi cu pudră de veșnicie) strecurându-se spre ieșire, din când în când câte unul se apropie de fata cu stele în ochi, o doamnă o mângâie pe cap și aud șoptindu-i să fii cuminte, da? Să fii cuminte, și ea râde cu toată gura și aprobă decisă să fie, apoi primește două cornuri cu ciocolată și de la o doamnă căruntă o jumătate de prescură proaspătă, moale, se scuză domnul coleg și pleacă și el, ne urăm reciproc sănătate și ajutor de la Dumnezeu, că are de unde, are, mi-e o foame foarte adâncă, ies șiruri de creștini pe lângă mine și aș întinde mâna să cerșesc o bucată de prescură proaspătă, fata mă privește drept în ochi și râde, molfăindu-și colțul de pâine sfântă, cu brațele pline de cornuri, înghit în sec, mă bate gândul să mă duc în altar să cerșesc un colț de prescură dar nu mă pot dezlipi de sora mea care râde întruna, nici măcar o secundă nu a privit altarul, preotul și lumânările, ochii ei caută oameni, cu sete îi caută, apoi deodată se ridică și iese din biserica golită și prin perdeaua de raze prăfuite de tămâie o văd oprindu-se lângă cerșetorii de pe trepte și împărțindu-le tot, prescura, cornurile și leuții primiți, râzând fericită de parc-ar lua și nu ar da, mai stau o vreme în biserica golită, ghemuit în tăcerea aia postliturgică, dacă ești atent surprinzi îngeri strângând instumentarul sacru de pe bănci și mese sfinte, măturând tencuri de rugăciuni și lacrimi, și seara ajung la Lușca, înfometat și fericit și când mă pun în genunchi în CeaMaiFrumoasă să-mi citesc Psaltirea, brusc, din podea, Maica Desculțului cu El în brațe, râzându-mi a acasă și-a miros de prescură caldă și sărată. Maica Domnului din podeaua bisericii din Lușca.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
