de Crin Triandafil Theodorescu
După ce-L prohodim pe Domnul, în cântări stângace și emoționante, în fumul tămâii și-n luciul imperial al candelabrelor centenare ale CeleiMaiFrumoaseBiserici, îmbrăcăm în alb Masa Jertfei. Alb cu delicate arabescuri albastre, brodate în registre strânse. Îl iau pe Hristos în brațe, ca un brancardier, și-L întind pe masa altarului, cutremurat, mângâi puțin picioarele albe și reci ale mortului meu iubire, și brusc îmi amintesc cum l-am scos pe Mihai din operație, anesteziat, un copilaș alb, cum am implorat să-mi fie dat trupul lui să-l duc în rezervă, și cum asistentul acela cu suflet de pădure verde mă pândea să nu greșesc ceva, și cum am stat două ore cu capul lui micuț în palmele mele, ”încercați să-i țineți maxilarele în contact până iese de sub efectul sedativelor și urmăriți-i respirația, eu sunt aici în spatele dumneavoastră, totul va fi bine”. Pleoapele lui pulsau vise de copil care trage de coadă o pisică mov și orele alea în care cuvintele rugăciunilor mi se făcuseră geamăte care-mi cădeau din gură, fața lui albă și frica mea înaltă, și când a deschis ochii și-am încăput întreg în privirea lui și zâmbetul acela schițat, de copil care se simte în dragoste ca într-un cuib de rândunică, toate astea mă inundă în timp ce netezesc epitaful pe masa sfântă a jerfei. Ne mai învârtim o vreme prin biserică, schimbăm îmbrăcămintea altarului, dvera, miroase înalt a tămâie și toată biserica e plină de crini albi îmbrățișați cu trandafiri roș, alb și roșu, viața de după sânge, veșnicia de după jertfă. Apoi pleacă toți, obosiți, înspre casele lor, pleacă.
Sting candelabrele și-aprind o lumânare galbenă de ceară, se scufundă în pereți sfinții și mulțimea de martiri își scutură săbiile și pleacă și-o liniște groasă, matlasată, cade peste biserică, așa cum cade o piatră peste un mormânt. Mă rog un timp rugăciuni dezlânate, cu capul sprijinit de epitaf. Nu-s nici un mare rugător, nici vreun profund mistic. Am îmbătrânit la picioarele lui Hristos și am pierdut, pe rând, multe din convingerile mele inoxidabile. Și toate astea s-au făcut cu mila Ta, Doamne. Că m-ai învățat, finalmente, că legea golită de iubire poate deveni lege fără Dumnezeu. Forme fără fond, o fărădelege sadea. Că unde nu e iubire nu e înviere, că așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său L-a dat jertfă. Și că orice poți pierde, dreptatea, profilul metalic al adevărului, viața ți-o poți pierde într-o fărâmă de vreme, dar atunci când pierzi iubirea, sângele care mișcă tot ce a fost viu, este și va fi vreodată, abia atunci ai pierdut totul și irecuperabil. Și-mi termin rugăciunile în valmă, ca o bâlbâială de școlar scos la tablă, și mă opresc rușinat. Închid ochii și-i pun pe buze pe toți cei dragi. Îi scot din inimă și le șoptesc numele lângă epitaf. Toți ai mei trecuți. Toți ai mei iubiți. Antipaticii mei, neiubiții mei. Că nu știu iubi pe toată lumea, dar măcar am ajuns să-i neurăsc pe toți. Atâta e tot ce-am învățat în viața asta de slujire, atât.
Și când simt că-mi cad pleoapele, mă strecor în sacii mei de dormit, ăia cu care dorm pe sub pământ, în fundul peșterii, și altarul devine o peșteră neagră unde moartea-și așteaptă înfrângerea. Niciodată n-o să mai dorm, în noaptea asta, altundeva decât lângă Dumnezeul meu. Ca o slugă la picioarele stăpânului, așa va fi noaptea asta, mereu. Și când nu voi mai fi preotul unei biserici, voi fi preotul Lui rătăcitor. O să-mi iau rucsacul și ghetele bătrâne și-o să plec spre sud, fluierând stihirile Învierii, și dacă mă va prinde noaptea asta în drum, o să intru în prima biserică și-o să implor să fiu lăsat să dorm lângă Domnul meu, cum am implorat să fiu lăsat lângă copilul meu anesteziat. Iar Dumnezeu va avea grijă să-mi scoată în drum preoții ăia nebuni după Hristos care să-mi îngăduie, știu asta. Preoții albaștri, ăia de-l duc pe Iisus în ochi, preoții țesuți din lacrimi și înviere.
Se face dimineață-n biserică, mă trezește o ploaie furioasă, ca un atac de aviație, bat picăturile de apă în tabla acoperișului cu sunet de mitraliere, și-mi sare mintea o clipă la toți nefericiții ăia bombardați frenetic în numele dreptății fără de iubire. Neiubitorul ăla, ce n-o fi înțeles, ce? Cum poate citi cineva ”iubiți-vă unii pe alții, că după asta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” și să apese pe trăgaci, cum? Doamne. După două milenii tot iubirea ne lipsește, tot. Nu ne iubim unii pe alții.
Traversez repede la casa parohială, să mă spăl, mi se rupe chiuveta din baie, ca să fie patimile complete, Doamne să-ți notezi să-mi trimiți în cale un instalator bun, și când mă întorc la spovedit mă așteaptă deja un grup de creștini, unul dintre ei se uită ostentativ la ceas, părinte, v-am cam așteptat, ați întârziat zece minute, și eu așa e, dragul meu, dar eu te-am așteptat zece ani și să știi că n-ai întârziat! Și lasă ăla capul în pământ și-oftează, da, părinte, și mai oftează o dată, trebuia să vin de mult timp…
Și când cred că s-a terminat și deja îmi filează-n pupile o ceașcă de cafea, îmi intră în biserică o doamnă cu sufletul țăndări ca o chiuvetă de baie peste care a căzut ceva greu și i-a făcut porțelanul așchii, îi joacă-n ochi două lacuri negre pline de lacrimi și de suferințe, și dup-un ceas se ridică întreagă și Dumnezeul meu-iubire lasă peste sufletul ei două aripi blânde. Că dintre toate darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, ca preot, n-a fost să clădesc clădiri, ci să clădesc la inimi de oameni, să le lipesc cioburile din piept cu plămada milei lui Dumnezeu și să le deschid împărăția Lui la buza potirului, cum deschid lanțurile de la gura peșterii. N-a fost să cânt ca îngerii, ci să bocesc ca mironosițele. N-a fost să pricep mecanismele sofisticate ale înțelepciunii, ci să mă îmbrac cu iubirea Lui ca și cu o haină și asta mi-a ținut mereu de cald.
O să mai supraviețuiesc, cumva, o înviere.
Curând.
