de Crin – Triandafil Theodorescu
Am paișpe ani și Tata îmi procură de undeva, miraculos, un trening din plastic curat, albastru și cu trei dungi albe, potrivindu-se la marele fix cu adidașii cu clapete, țopăi fericit prin apartament ca un ied care miroase primăvara, fac un inventar mental al scării de bloc, doar Doru de la doi Vlaicu Luminita mai are ceva asemănător, dar al meu e așa de albastru și de proaspăt că e hotărât deja, o să impresionez tot cartierul, ce să mai. La școală fetele se vor împiedica în șosetele trei sferturi și șiruri lungi de salvări vor sta la coadă acordându-le primul ajutor. E clar, mă paște-o celebritate cosmică. Și nu-mi iese din cap nici Mihaela de la scara H, aia cu cozile legate la spate, care joacă volei râzând în hohote de cristal topit la bara de bătut covoare din spatele blocului, mâine ies cu treningul, așa, ca din întâmplare. Am zis! Apoi iau treningul, îl așez pe un umeraș, îl sărut ca pe icoana Precistei și-l așez, amețit de extaz, în șifonierul din camera mea. Pe care-l închid cu cheia și cheia o pun în bibliotecă, în spatele lui Balzac. Balzac oftează resemnat și nu zice nimic. A mai văzut de-astea.
Zi de zi scot treningul ăla și-i verific cusăturile cu perdeaua trasă, dar nu prea mult, să nu se decoloreze de la soare. Și treningul nu se decolorează. După care îl închid în dulap. Mâine îl voi purta la școală. A doua zi plouă. Să fie poimâine atunci. Joi n-avem sport, las că-l port duminică, în curte. Duminică mergem la defilarea de 1 Mai, doar n-o să-l tăvălesc prin ciulinii ăia, Doamne iartă-mi gândul. Și trec zilele cum trec păsările pe cer, și când, finalmente, pun treningul pe mine să leșin. Mor! Mi-a rămas mic. Nou-nouț, mirosind încă a ambalaj de celofan, frumos ca Marele Pavoaz, visul meu, mândria pubertății mele! Mi-a rămas mic la mâneci și manșetele pantalonilor mi s-au urcat spre ochi, haotic și dezorganizat! Și-n timp ce plâng de furie, Tata îmi împachetează tăcând funebru treningul, ca pe o armură inutilă dintr-un război nedeclarat, și-l trimite băiatului subinginerului de la strunguri.
Adică, ce vreau să zic?
Că Dumnezeu, când a făcut lucrurile astea, treninguri, răsărituri de soare, inimi, brațe, ochi, poteci și păduri, cărți și lumânări, în toate a turnat cu meșteșug un rost de rostuit, o așchie din lumina care-i înconjoară gleznele, și pe toate le-a făcut bune și frumoase și răscolitoare de suflet. Dar noi nu, noi postim de sens cum postesc unii de slănină, umblăm cu lumina căutându-l pe Dumnezeu, și de-atâta grijă să nu ni se stingă lumânarea am ajuns să facem din lege legiuitor, să sărutăm lumina în loc să sărutăm luminătorul, să credem că felul în care pășești e mai important decât unde te duci! Și nu-i deloc așa. Deloc nu-i așa!
Repeziți-vă pe sensuri și sorbiți-le, și din cer o să se audă tropotele îngerilor chichotind! Că de-aia e biserică, să fie rugată. De-aia e lumânare, să ardă, azi și-acum, nu mâine și poate, și de aia are brațe aproapele, de îmbrățișat, nu de răstigneală. Și de-aia sunt inimile-n noi, de iubit, c-așa se dumnezeiește Dumnezeu, umplându-se de propriul Său sens, iubindu-L noi! De-aia am tălpi, să mă scarpin cu potecă de munte și cu plajă, de-aia ochi, să-mi umplu privirea cu munți, cu mări și cu cascade, cu peșteri nemaivăzute! Și de-aia am inimă-n piept, să geamă de dor și să se ghemuiască de emoție, să urle și să se zbată ca un pescăruș închis într-o călimară de dogmatist răzbunător și suferind de ulcer.
O să postesc de credite, de case și de mașini, o să postesc de grija zilei de mâine și toate must do-urile vieții o să postesc! Și-o să beau, de dulce, toată bucuria de-a trăi, că mai mare dar ca viața aici n-avem, și mai mare răsplată ca dincolo, pentru cine poate iubi, nu-i. Că doar cine a iubit îl poate vedea pe Dumnezeu în ochi.
Purtați-vă treningurile azi, mâine vă vor fi mici.
