Azi se împlinesc 172 de ani de la nașterea poetei năsăudene Veronica Micle. „M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire” – Mihai Eminescu

În fiecare an pe 22 aprilie mă gândesc de ce nu are loc Veronica Micle în parcul Mihai Eminescu din Bistrița, de ce există un singur bust în memoria ei la Năsăud și nu valorificăm această poveste de dragoste dintre ea și marele poet Mihai Eminescu? Bistrița este legată de familia Eminescu prin faptul că fratele poetului, Matei Eminescu, a trăit la Bistrița ultima parte a vieții sale și a fost înmormântat la noi, dar și prin faptul că Veronica Micle este originară din orașul Năsăud. Municipiul Bistrița ca reședință de județ ar trebui să valorifice turistic și cultural aceste situații. Din păcate nici măcar Mihai Eminescu nu are loc în parcul care îi poartă numele, bustul lui fiind amplasat în vecinătatea parcului în scuarul din fața sediului CEC. Pentru o corectă reprezentare a poveștii de iubire dintre cei doi, pentru că Eminescu înseamnă pentru mulți dintre noi expresia cea mai înaltă a poeziei de dragoste, consider că Primăria ar putea amplasa busturile acestora în Parcul Eminescu, într-un dialog poetic peste ani așa cum a fost și relația lor de dragoste. Am transforma în acest fel Parcul Eminescu într-un loc dedicat poeziei și iubirii.

Apropo, nu am văzut niciun articol realizat de multele instituții de cultură din județul Bistrița-Năsăud, care să marcheze ziua de naștere a Veronicăi Micle. Este vinerea mare și probabil toți funcționarii sunt cu treburi prin oraș în căutare de ouă, ulei și alte bunătățuri. Consider că Veronica Micle merita două rânduri scrise pe o pagină de Facebook măcar în această zi, poate în alt an se vor trezi și funcționarii. Aceeași situație a fost și anul trecut și în alți ani, concluzia mea este că nu știm să cinstim memoria unor oameni ai locului despre care alții vorbesc cu mândrie. Istoria locurilor și memoria oamenilor din acest areal ar trebui să se predea la fiecare școală din județ pentru că oamenii aceștia au contribuit la ceea ce este acum județul.

Singura instituție care onorează memoria oamenilor și evenimentelor din județul nostru și nu numai este Serviciului Județean Bistrița Năsăud al Arhivelor Naționale, care prin grija doamnei Cornelia Vlașin ne prezintă documente inedite din colecțiile depozitate la arhivele bistrițene, cu un fond documentar de excepție și un colectiv care știe cum să valorifice aceste valori istorice.

Poeta Veronica Micle (172 de ani de la naștere), născută Ana Câmpeanu, la Năsăud pe 22 aprilie 1850, s-a căsătorit cu Ștefan Micle, profesor universitar renumit de la Iași. Pe timpul cât Stefan Micle a fost rectorul universității din Iași, Mihai Eminescu este numit directorul Bibliotecii Centrale. Ana Antonia, mama ei, era văduvă, soțul ei, cizmarul Elie Câmpan murise în timpul luptelor cu insurgenții maghiari pentru eliberarea Năsăudului: la Iași se afla unchiul răposatului ei soț, Petru Câmpeanu, profesor la Academia Mihăileană și preceptorul fiilor domnitorului Sturza, mai târziu profesor la Universitatea din Iași, care a devenit protectorul acestei familii refugiate. O parte din copilărie, cea mai fericită, Veronica o va petrece la conacul din Miclăușeni al Sturzeștilor, loc de vis și încântare pentru copila înclinată de acum spre visare și poezie.

Frumoasa, spirituala, cultivata, Veronica devine o femeie plină de poezie și mister, romantică și provocatoare. În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Va locui în Iaşi până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relaţie tumultoasă. Din amintirile lui Slavici ştim că după stabilirea la Iaşi în 1874, Eminescu frecventează salonul literar al Veronicăi. In primii 2 ani relația este platonică, cea care a decis să schimbe lucrurile este Veronica. La 6 Februarie 1876, pe cand sotul ei Ştefan Micle lipsea din Iaşi, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate şi l-a lăsat să o strângă în braţe. Urmează șase luni de frământări continue, ocazie cu care Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său. In cele din urma, Eminescu pare ca reuşeşte să se desprindă din vraja ei şi scrie poezia „M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”.

Tot în 1876, dupa o vizită la Bucuresti, Eminescu se împrieteneste cu nepoata lui Maiorescu, poeta Mite Kremnitz. Veronica Micle rămâne însă idolul său.
Veronica preia din nou inţiativa şi reuşeşte să îl recucerească oferindu-i ceea ce până atunci îi refuzase. Dovada este scrisoarea de dragoste a lui Eminescu din 30 august 1876, vreme la care Veronica era încă căsătorită cu profesorul Micle.
Cu timpul, pasiunea lui Eminescu se mai domoleşte. El hotăreşte să se mute la Bucureşti în octombrie 1877, devenind redactor la Timpul. Crește pasiunea pentru Mite Kremnitz, careia îi predă lectii de limba română și-i oferă în manuscris poezia „Atât de fragedă”. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epoca Eminescu”.
După moartea lui Ştefan Micle din 4 august 1879, legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanţe din partea lui Eminescu. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conţine explicaţiile pentru comportarea ei de până atunci: „Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?” Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorţului, pensia pe care o aştepta după moartea soţului ei fiind o compensaţie pentru copilăria ei sacrificată (căsătorită la doar 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

Eminescu face publică intenția de a se căsători cu Veronica, lunile septembrie şi octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-şi întemeieze un cămin, fără să reuşească – niciunul dintre ei neavând o situație materială sigură. In plus, Maiorescu și alți colegi junimiști nu încurajează o astfel de căsătorie, temând-se ca scânteia geniului eminescian s-ar putea stinge in confortul căminului conjugal.

În perioada următoare rolurile se schimba, Veronica aflata la Iași îi trimite numeroase scrisori în care se plânge ca n-o mai vizitează, ca ii scrie rar, ca scrisorile sunt prea scurte si ca o neglijează, amenințând cu despărțirea. Eminescu răspunde în câteva rânduri motivând ca este „bolnav și obosit”, iar când Veronica îi cere ultimativ să spună cum vede viitorul lor, Eminescu îi răspunde că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziţie cât de cât asigurată”. Există referințe si privind o mărturisire a Virginiei Micle, precum ca în mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Este momentul în care intervine prima ruptură între cei doi. Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeaşi eleganţă, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, sunt pline de ameninţări şi de reproşuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declaraţii de dragoste şi încearcă să obţină de la el un semn cât de mic de atenţie. La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la Bucureşti unde se întâlneşte cu Eminescu şi reuşeşte să-i redeştepte iubirea. Ea îi stârneşte gelozia faţă de Caragiale cu care avusese între timp o legătură intimă, Eminescu chiar bruscându-l-l pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă, dar ulterior recunoaște că totul s-a produs ca urmare a greșelilor lui, pe care încearcă să le îndrepte în relația cu Veronica.

Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Odată cu declanșarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Ponegritorii Veronicăi Micle nu încetează, ba chiar găsesc de cuviință (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar („vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferenta pe Veronica Micle, care avea in vizita un ofițer”). Iarna lui 1883-1884, cu relativa însănătoșire a lui Eminescu, îi readuce pe cei doi în Copou, pe urmele iubirii de odinioară.

În 1886, o găsim pe Veronica în București, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887„. „Si te iubesc ca si atunce/ Cu tot avantu-nchipurii/ Si cu acea simtire dulce/ Ce-o da trecutul amintirii.”
În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoșani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la București, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta – care îl îngrijise cu devotament în ultimii doi ani, o detesta și o defăimează în fel și chip. La sfârșitul anului 1888, Veronica Micle e din nou la Botoșani, lângă poetul bolnav. Moartea poetului, în dimineața de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Sutu, o găsește pe Veronica în București, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidență, poezia „Raze de lună”, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu.

Raze de lună
”Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu și eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duși de al iubirei farmec, privind cerul împreună,
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
”Ce n-ar da un mort din groapă pentr-o jerbie de rază,
Ce din lună se coboară, și pământul îl atinge;
Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează,
Și că-n pieptul său viața cu căldură se răsfrânge!”
Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată,
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viața de-altădată.
Însă clipa de iubire zboară, zboară făr’ de urmă
Și în locul ei, amarul și pustiul ne rămâne.
Ah! Și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă,
Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâne.
Dac-ar da un mort din groapă, pentr-un răsărit de lună,
A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

La 3 august 1889, la 39 de ani, Veronica Micle se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese după moartea lui Eminescu.

Sursa fotografiilor este pagina de Facebook Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud (fond Iuliu Moisil).

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%