Articol scris de Crin Triandafil Theodorescu
Suntem în Sighișoara, la ”Casa cu suflet”, o pensiune mică și caldă în care pulsează audibil inimile stăpânilor locului, genul ăla de adăpost în care vrei doar să-ți tragi sufletul și de unde pleci mai bogat cu niște prieteni, Camelia și Adrian îi cheamă, mult azuriu și mult parfum în oamenii ăștia, descopăr că el e speolog iar Camelia amorezată iremediabil de frumos, ceea ce în esență, să mă ierte dogmatiștii, e cam tot aia.
Am fost la liturghie, ne-am cuminecat la cea mai strașnică masă la care poate sta cineva, la masa lui Dumnezeu-Înviatul, ne-am spovedit între noi, apoi ne-am sărutat și ne-am cerut iertare unii altora și toți Înviatului, cutremurați, bărbați cu bărbi albe și voci împleticite de emoții, după care L-am mâncat pe Dumnezeu și ne-am umplut de împărăție până-n adâncurile cele mai ascunse de care nici n-am avut habar că există, că e și asta o taină a cuminecăturii, se duce drept în continentele alea din tine pe unde tu n-ai pășit vreodată și unde inima ta n-a băut apă vie, uluindu-te cât de mare și de frumos te-a zidit pe dinăuntru Domnul, că asta e cuminecătura, o corabie spre lumea nouă din tine, împărăția lui Dumnezeu, locul ăla doldora de aur și topaze pe care-l visa David împăratul, în nopțile lui de profeții suprafebrile.
Privirea părintelui Alexandre are o formă neobișnuită, lenticulară, ca un căuș de palmă în care stă ceva odihnitor, ochii lui te privesc fără să te înțepe, privirea lui îți dăruiește natural dreptul la mister, privirea cuiva care nu vrea să demonstreze nimic, care n-are lecții de ținut și care mângâie delicat fără să te scotocească. Tare odihnitoare privire, te poți așeza în ea ca într-un chaise-longue și poți fi tu însuți fără să-ți fie jenă de meschinăriile tale existențiale. Suntem toți, că indiferent câți lipsesc, când ne adunăm suntem mereu toți, un anacolut matematic pe care doar dragostea îl poate răstălmăci curat. Marcu se tachinează la nivel înalt cu Băjeu, doi cavaleri medievali de la care te aștepți să arunce spadele și să se ia în brațe, chestie care li se repetă periodic, că dragostea are multe limbi cu care șoptește inimilor. Lilian mă întreabă dacă i-am gustat vinul demisec, l-am gustat și declar că e un motiv suficient de bun să-ți dorești să mai stai pe pământ o vreme să mulțumești Cerului, e așa de încântat încât îmi dăruiește pe loc un flacon din licoare, să fie primit, să fie primit! Mă întorc la ouzo, un dar de la o preoteasă care mi-a citit slăbiciunea pe internet, s-a repezit în cămară și-a găsit sticla aia, i-a îndesat-o soțului în bagaj, auzi, du-o părintelui ăla care scrie mișto să o bea în sănătatea noastră, să fii sănătoasă, Eleno preoteaso, mai torn un păhărel și-l îndoi cu sucul unei portocale zdrobite-n pumn și brusc mi se înfige drept în inimă dorul după celălalt băutor de ouzo pe care-l cunosc în țara asta ploioasă. Pe unde-o mai fi? Pe unde-și desface pantofii să se culce? Oftez lung, apoi ne amintim niște faze din armată, țineți minte când ne-a dus maiorul Păcală trei nopți la rând la trageri în poligon? Cum să nu țin minte, a fost prima dată când am adormit în pas de manevră, îmi cădeau pe umeri somnuri scurte, secunde cel mult, în care trupul meu cocoșat de mitralieră pășea în rând cu frații dar mintea și sufletul plecau repede pe-o plajă caldă mirosind a alge și-a sare milenară, ne amintim toți și ne cutremurăm înfiorați, apoi deodată Dănuț că vrea să mergem la mănăstirea dintre păduri, și mergem. Ne înghesuim în mașini, părintele Alexandre mereu lângă mine, pe drum ne oprim la biserica aia părăsită din Șapartoc unde-a fost botezat părintele Cosmin cam pe la începutul vieții lui, mă strecor pe lângă ziduri și în dreptul altarului îngenunchez, aprind o lumânărică și-mi deschid Psaltirea de călătorie, aia micuță care miroase a parfum oriental și deodată se prăbușește părintele Alexandru lângă mine, omul ăsta nu știe să îngenuncheze, se aruncă la pământ ca într-o apă răcoritoare într-o zi cu vipii înalte, își scufundă fața în palme și se pune pe-un plâns liniștit și fără valuri. Eu citesc șoptit catisma și el plânge fără să se închine, ghemuit, plânge nebun de dor. Pe urmă ne ridicăm unul pe altul, ni-s picioarele amorțite de la betonul ăla sfărâmat, ne îmbrățișăm fără să zicem nimic și pornim spre mănăstire. Frumoasă, cam mare pentru inima mea de derviș, intrăm toți în biserică și cântăm Hristos a înviat ca în tinerețea noastră studențească, un călugăr care repară într-un colț marmura podelei ne răspunde vesel că adevărat a înviat, și pe urmă hai să intrăm în librăria mănăstirii, dăm năvală, dintr-un raft îmi sare în brațe o istorie bizantină, se gudură puțin s-o iau acasă, și-o iau, și intră Alexandre în librăria aia cu ochii lui fierbinți și deodată zice auzi părinte Crin, ce sfânt e ăla, ăla chiar de sus? Habar n-am, nu am ochelarii la mine, și-apoi icoana aia s-a cățărat tocmai în tavan, însingurată, toate celelalte stau sinedriu împreună, zic alege una mai din grup, aia e tare sus și nici nu se vede ce sfânt e, Alexandre e ca-n transă, nu m-aude, are ochii înfipți drept în icoana aia și ochii lui strălucesc febril, brusc se întoarce spre călugăr, auzi fratele meu, ce sfânt e ăla? E Sfântul Nectarie zice călugărul, bun acum, mergem Alexandre? Nu-mi răspunde, stă cu ochii lipiți de icoana aia care parcă plutește sub tavan, tace un timp apoi părinte Crin, ce sfânt e azi? Și-ncremenesc, e Sf. Nectarie. Și se-ntoarce Alexandre spre noi, dați-mi 300 de lei, și-i dăm repede, înfiorați, parcă suntem într-o scenă dintr-un film cu sfinți desculți și nebuni, Alexandre își ia sfântul și-ncepe să-i vorbească firesc, ca unui om mare, Sfinte Nectarie, te iau cu mine la Alexandria și-acolo o să îți dau în grijă pe toți binefăcătorii bisericuței mele, tu o să te ocupi de ei și-o să-i acoperi cu daruri și binecuvântări, privim toți scena fascinați și nimeni nu îndrăznește să scoată o șoaptă, e un aer greu și irizat în jurul cutiei ăleia de carton în care e icoana și părintele Alexandre (cel nebun după Hristos) își ia cutia și urcăm în mașini, el continuă să-i vorbească sfântulețului și din când în când se mai întoarce spre noi și ne zice bă, vă iubesc, bă! Curg mașinile spre oraș, tăcem toți învăluiți în gânduri și brusc, pe marginea drumului, într-o parcare, o prostituată. Tânără, subțire ca o acoladă, nemișcată -o stană de sare și lacrimi pietrificate, și-o vede părintele Alexandre și ridică cutia aia de carton cu sfântul împachetat și tună tare ca de pe un munte Doamne Dumnezeule, Înviatul lui Crin, cu puterea rugăciunii sfântului Tău Nectarie, vindec-o pe sora noastră care stă pe marginea drumului și-i dă ei mila Ta cea de viață făcătoare și-o binecuvântează pe ea în toate zilele vieții ei că și în ea e împărăția Ta, amiiin! Și ne-nchinăm toți deodată, ca la o sfințire de biserică. E doar Dragostea, Dumnezeul Iubire, Dragostea_Care_Trece_Pe_Drum. Pe orice drum…
