Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Nu-l iubesc pentru că mi-e episcop. Pentru asta am respect, cumințenie instituțională, ascultare în dogmă și alte mecanisme ecleziastice, moștenite de la Petru și Pavel și perfecționate încoace, istoricește vorbind.
Nici pentru că mi-a scris prefața ultimei cărți. N-a fost ideea mea, m-am foit jenat vreo două zile înainte să îndrăznesc să îi cer asta, știu sigur că e copleșit de atenție, că i se pretinde atenția în chip forțat și asta, dacă nu ești Dumnezeu în persoană, poate fi foarte, foarte obositor.
Și nici pentru că apare de trei ori în ”Cerșetorul de albastru”; aveam să aflu asta la lansare, cu uimire, și în timp ce vocea sa curată și fără vicleșuguri vorbea despre carte, mi-am dat seama că inimile noastre s-au îmbrățișat de trei ori. Întâia oară în peșteră, unde-am descoperit vivacitatea, smerenia și curiozitatea aia de spirit tânăr. Am vorbit mult atunci, la ieșirea din măruntaiele pământului l-am întrebat pe Mihai cum i s-a părut episcopul, și mi-a zis îngândurat, tată, era cel mai înțelept dintre voi și a vorbit cel mai puțin. Mă gândesc des la cuvintele astea, cu un soi de frică, pentru că dacă există un tribunal al cuvintelor abuzate o să pledez vinovat, cândva. A doua oară în CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia, am slujit împreună Paraclisul Maicii Domnului nostru Desculț, când deodată a scos o cruce pectorală și m-a înnobilat, am fost roșu la față și cumplit de jenat, visul meu din tinerețe era să trec prin preoție fără nici o distincție, cumplit de jenat pentru că înțelesesem că îmi cunoaște inima așa de bine încât știa că dacă mi-ar fi spus asta dinainte, aș fi refuzat. Că nici un cerșetor nu poartă distincții, nici unul. Și-a treia oară, am urcat în munți, la Tarnița la Cruce, să sfințim o cruce, urla locul acela de vreun secol, eram cu rucsacul în spate și-am întâlnit, venind de pe Pietrosul Rodnei, un cioban apatic ca un sfinx, l-am întrebat cum se numește piciorul ăla, zice Tarnița la Cruce, păi unde e crucea? Și ciobanul, cu o blazare dusă la nivel mioritic, păi se vede treaba că a fost cândva aici o cruce. Atunci, când Episcopul meu a sfințit Crucea, a reașezat curgerea lumii în albia ei reală. Ce restaurație pentru sufletul meu, pentru sufletele celor care au visat clipa aceea! Sion am făcut atunci din muntele ăla, Sion, și Duhul Domnului a fost cu noi, înveșnicind clipa.
Dar nu pentru toate acestea îl iubesc.
Îl iubesc, să vă spun de ce? Pentru că deși mereu șoptesc că iubirea e irațională, există niște locuri comune, ca niște guri de rai, pe unde țâșnesc la suprafață apele reci și curate ale dragostei de Dumnezeu și de aproapele.
Ei bine, pentru ultimul cuvânt ăsta îi iubesc.
A venit la lansarea cărții, până la biserica mineralizată și înviată
”Schimbarea la Față”, a venit pe jos. Episcopul meu a ieșit pe ușa Mitropoliei și a pășit pe jos, printre clujeni, cu zâmbetul lui blând pe față. Neînsoțit, fără patru roți sub tălpile pantofilor, cum mergeau apostolii beți de Hristos prin lume. Și când a intrat în biserică s-a făcut așa o tăcere și peste noi toți s-a coborât un fel de pace ca la începutul vremii. A fost un moment de recunoaștere, o epifanie. O restaurație a ceva ce suntem în pericol să pierdem. Desculțeala aia a fiecăruia dintre noi, pocăința vie, asumarea smereniei adevărate, nu declarative.
Și când s-a terminat lansarea și ne-am îmbrățișat de rămas bun, a ieșit în stradă și-a plecat, așa, pe trotuarele Clujului, îmbrăcat în privirile trecătorilor, cum or fi fost ele, cu dragoste sau dușmănoase, admirative sau disprețuitoare, că nici unul din cei care se îmbracă cu iubirea ca și cu o haină nu va rămâne nescuipat, c-așa trebuie să fie, să ne dăm măsura asemănării noastre cu Cel biciuit.
Beat de uimire, unul dintre fiii mei duhovnicești i s-a alăturat, în drum spre Mitropolie. Cum merg doi oameni spre Emaus, așa s-au dus, cu dorul lor, cu vorbele lor, și mi-a scris omul ăsta seara, părinte, acum înțeleg de ce-l iubești.
Nu sunt vreun lingușitor, am oroare de ipocrizii. Anii mei au albit și au făcut sciatică. Paginile pe care le simt sub degete, dimineața când mă trezesc, sunt tot mai puține și mai greu de deslușit. Nimic din ce e aici pe pământ nu mă mai bucură. Doar dragostea din care o să-mi fac barcă să trec dincolo, doar ea mă fericește.
Și sunt fericit. Recunosc iubirea. Și unde e iubire, acolo e Dumnezeul meu.
Episcopul meu. Episcopul meu!
Fotocredit, Chifa Ionuț
