Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Rămâne cartea mea de căpătâi, oricâte altele îmi curg prin palme. Nici profeții, nici Geneza, nici ”Mitul lui Sisif” al lui Camus care dă din coperți pe noptiera mea și nici măcar zăpăcitoarea proză a lui Leonida Neamțu nu pot atinge tivul Psaltirii. De trei mii de ani oamenii Cărții s-au coborât în Psalmi să împletească din cuvinte fire bune de cățărat spre cer. Fiecare zi e aceiași lectură, fiecare lectură însă e altă cunoaștere, ca o apă de fântână bună, știți cum e o fântână bună, cea mai bună? E un conduct care atinge pânza freatică, intersectează curgerea nevăzută a unui râu subpământean, apele intră printr-o parte ca să plece mai departe prin cealaltă parte, fântânile bune nu au acumulări, nu sunt depozite stagnante, sunt firave și mereu proaspete, cobori găleata și deși numele fântânii e același, apa pe care o bei e mereu alta și proaspătă, rece, îndestulătoare.
Așa este Psaltirea.
Ea se așază în genunchi gospodărește, aprinde lumânărica cu un gest îndelung exersat la aragaz, voi ați văzut cum aprind femeile chibriturile? Ca niște vestale, cu artă, din prima, ergonomic, fără căutări, ca niște pictori în pragul pensiei, ca niște legionari romani învârtind spada demonstrativ. Ochii ei albaștri fulgeră scurt deasupra paginii pătate de ceară, acatismuța patru, nu? Nu catismă. Acatismuță, așa îi zice, îndulcind matern substantivul, legănându-l ca pe un nou născut, și curg psalmii din cartea aia în afară, se iau de mână și dansează și deodată Ea, auzi, dar cine sunt grașii pământului, ăștia de-L binecuvântează pe Domnul? Tu, tu ești grasa pământului, eu, Mihai și Roxana, toți suntem grașii pământului, suntem ăștia îndestulații, binefăcuții binefacerilor Înviatului, cei care avem de toate și mugim la stele că nu-i de-ajuns, grasul pământului e primitorul darurilor, și să fim recunoscători pentru colesterolul bun venit de sus, da?
Aha, zice, și se întoarce în carte ca într-o uzină, și apoi iar și tot deodată lasă Psaltirea pe covor și mă fulgeră cu privirea de parcă eu aș fi autorul, auzi, mie să-mi explici ce-i cu psalmii ăștia de blestem că nu bate deloc cu ce predici tu și cu Desculțul tău care îmbrățișează pe toți păcătoșii, ia zi.
Și zic. Tot ce-mi amintesc de la cursul de veterotestamentare, tot ce-am citit pe la Hrisostomul și C. S. Lewis, și pe fața ei văd cum crește o neînțelegere mare, că așa e iubirea după Înviere, fără ascunzișuri, fără dubii semantice și volute metaforice, amplific disperat argumentația, fac paradă de erudiție și sofisme exegetice, că nu e chiar așa, că nu cu omul blestemat vorbește ci cu sursa răului din el și alte zarzavaturi de astea, că să vă spun o chestie pe care chiar o cred, vorba multă te rătăcește și dacă nu iubești tot ce cunoști e nucă goală, și Ea, tot brusc, în gesturile alea angulare,
hai las-o baltă.
Deschide febrilă Psaltirea, o răsfoiește vulcanic, efuziv, ca o explozie de furie și începe să citească psalmul 108 repede, un sprint final spre linia de sosire,
să fie zilele lui puține și dregătoria lui să o ia altul (și se închină repede și șoptește Doamne ferește), să ajungă copiii lui orfani și femeia lui văduvă (Doamne ferește iar), să fie strămutați copiii lui și să cerșească (Doamne ferește), să fie scoși din curțile caselor lor (Doamne ferește și închinăciune), să smulgă cămătarul toată averea lui și să răpească străinii ostenelile lui, să nu aibă sprijinitor și nici orfanii lui miluitor (Doamne ferește), să piară copiii lui și într-un neam să se stingă numele lui (Doamne ferește, Doamne ferește și Doamne ferește).
Și pic uluit în Psaltirea aia deschisă, cât de simplu e totul când înțelegi că dragostea lui Dumnezeu e apotropaică în ea însăși și un Doamne ferește și-o cruciuliță făcută pe piept pot șterge toate spaimele și ce nu pricepe mintea ta se curăță ca dimineața când răsare soarele și Desculțul își încalță sandalele să împrăștie în lume Dragostea.
Rugați-vă și unde nu înțelegeți dați cu Doamne ferește și-o cruciuliță pe piept.
Foto credit Alex Varga
