Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Mâinile vrăjitoarei dansează prin aer și kilul ăla de făină, desfăcut la gură, respiră aerul casei parohiale, are ea obiceiul ăsta, lasă toate ingredientele plăcintei să respire mult înainte de a le combina vrăjitorește, le lasă să se obișnuiască cu destinul lor jertfelnic, și după ce făina aia se dumirește unde-a nimerit o face grămăjoară într-un lighean de-un bleu celest, apoi își înfige degetele în mijlocul muntelui alb, un soi de Fuji Sama miniatural și creează acolo un crater mic, ca un vulcan așteptând o efuzie de expresie, șoptește ceva tainic și cântă în surdină lumineazătelumineazătenouleierusalime,
e imnul inimii Ei și mă aștept din clipă în clipă să mă alunge din bucătărie, sunt ceva taine acolo pe care doar Ea le înșiră, a uitat inexplicabil de mine și-mi țin respirația urmărind-o, și-a prins părul roșu la spate și valurile lui îi curg pe umeri, cascade de lavă, apoi ia un cub de 25 de g de drojdie și-l dizolvă cu puțină apă caldă și când credeam că a uitat de mine îmi vâră în gură puțină drojdie, iubesc gustul de drojdie crudă și-mi amintesc brusc de psalmul 74, paharul este în mâna Domnului, plin de vin curat și binemirositor și îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat, din ea vor bea toți păcătoșii pământului și beau drojdia aia de pe degetele ei albe ca un păcătos beat de dragoste și pune apoi o linguriță de sare în craterul vulcanului și peste ea drojdia dizolvată, călduță și lasă zece minute chestia asta să respire, zece minute rusești, știți cum făceau aristocrații ruși când plecau dintr-un loc? Lăsau valizele în fața ușii și se așezau tăcuți pe marginea patului, fiecare scufundat în gândurile lui, și tăceau nemișcați, să le curgă duhul locului unde-au trăit iubire înlăuntrul, minutul rusesc, și după cele zece minute rusești smucește făina aia și frământă aluatul adăugând din când în când puțină albeață de făină crudă, dar nu mult, să fie moale, indecis, aproape fluid, și după ce-l face din solid tremurător ca o gelatină îl mai lasă 2-3 ore să stea cuminte în dormitor, sub fereastra CeleiMaiFrumoaseBiserici, o rază de pe cruce coboară drept pe aluat și parcă mișcă ceva acolo, se foiește taina dospirii ca un preambul de naștere și apoi (timp în care citesc un sfert din ”Mitul lui Sisif” a lui Camus, mulțumindu-i post mortem Tatălui că nu m-a lăsat să-o citesc la vârsta adolescenței) ia aluatul din lighean și-l rostogolește pe blatul bucătăriei, rupe o biluță din aluat și șoptește iar
lumineazătelumineazătenouleierusalime,
încremenesc în apnee să nu deranjez miracolul clipei și când credeam că nu mă știe acolo, deodată, auzi, du-te și mai pune pe foc să fie apă caldă, am nevoie de o baie fierbinte cu sare multă, da? Că femeia e și ea un aluat, are și ea minutele ei rusești și sesiunile ei de erupție vulcanică, timpul ei de a sta și vremea ei de a curge prin lume, și întinde bila aia cu sucitorul de la buna Mărioară și apoi așază brânza aia frământată de burduf, la sul (o găsiți prin supermarketuri, să fie galbenă și grasă rău, nerușinat de grasă) și iar o împachetează și pe o tigaie urâtă ca o intrare de infern picură puțin, foarte puțin ulei și-și coace plăcintele alea fantastice cu lumineazătelumineazăte amestecat cu brânza de burduf, pe două părți, ca o carte scrisă ergonomic, mai întind o lingură de smântână grasă luată de la țăranii din Parva peste plăcinta aia fierbinte și mănânc cu patimă urmărindu-i mâinile care dansează deasupra aragazului și gura roșie pomenind-o pe Fecioară și deodată Ea du-te și scoate o cană mare de moare de varză să-i dai cu probiotice, lacomule și grasul pământului care ești tu!
E atât de simplu. Atât de simplu.
La plăcinte înainte.
