Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
O chema Mihaela, locuia la doi, era fiica unui activist important de partid, știam asta de la Tata care ne avertizase să fim atenți ce vorbim seara, pe banca din fața blocului, o iubeam definitiv și diptic, cum se iubește când ești adolescent cu obrazul plin de coșuri, mă aflam în căutarea limbajului în care se mărturisește dragostea, eram înfricoșător de slab și exoftalmic, bronzat și cu părul blond dizolvat în culoarea ochilor mei marini, o prezență așa de jalnică încât orice fată care m-a luat de mână a fost o dovadă temeinică a prezenței unei forțe iraționale, nebunești chiar, care gestionează din umbră mișcările planetei, în ziua aia m-am intersectat cu tipul de la cantina partidului, o Dacie aducea săptămânal o cutie mare de carton și se spetea omul urcând-o la doi, că și aici era o șmecherie, activiștii de partid nu locuiau în cartiere rezidențiale, dar etajele 1 și 2 erau preferențiale, noi stăteam la 4 și să zicem merci că stăteam, m-am intersectat cu tipul de la cantina partidului zic și mi-au căzut privirile în cutia aia mare, sticle de Pepsi, vreo două cutii de ness, salam de Sibiu, parcă și cașcaval și borcane cu măsline, sigur un cartuș de Kent dar ceea ce mi-a sărit drept pe retină, hârtia igienică roz, nu știam că există așa ceva și nici nu mi-am crezut ochilor, când i-am povestit seara Tatei s-a făcut verde la față și s-a retras în bibliotecă să înjure, probabil, întreaga structură a istoriei naționale, ani de zile, în mintea mea, definiția luxului a însemnat să folosești hârtie igienică roz.
Au trecut anii, Revoluția. Timișoara. Niciodată nu voi mai putea rosti numele ăsta fără să-mi curgă bucăți de inimă drept în palmă, copleșit. Am ajuns anul trecut în Timișoara, pentru prima dată din 1986, am acolo un om drag de viață și de moarte și în timp ce-i mergea gura și schimba vitezele și benzile cu o nonșalanță zăpăcitoare mi-a venit să-i zic taci, oprește-te, lasă-mă să cobor și să sărut o frunză, o piatră sau o babă fără dinți. Că dacă libertatea are oase, Timișoara e cutia ei toracică, acolo va bate, pentru mine, inima României contemporane. Știu, Câmpia Libertății, Blaj, Milcovul sorbit dintr-o sorbire, Încoronarea, știu. Dar inima mea e proastă și ea cântă Timișoara, așa cum mi-a cântat în piept în 89, melodia libertății are notele ti, mi, șoa și ra.
Și încă ceva, despre Timișoara și libertate. Drumul inimii mele spre libertate, ultima poartă pe care am trecut-o ca să o pot trăi, a fost la CNSAS. Făcusem cerere și mi s-a răspuns că există un dosar de urmărire informativă și operativă pe numele meu, primisem o invitație, o zi, o oră și-un loc geografic bine delimitat, Tata nu mai era cu mine, m-am dus la un preot bătrân să-l întreb ce să fac și-mi zice Crin, dacă inima ta nu e coaptă, nu te duce să citești dosarul ăla, te vei otrăvi. O săptămână m-am perpelit gândindu-mă la inima mea, apoi mi-am luat-o în dinți și-am deschis dosarul. Am citit, m-am făcut alb, verde, roșu, dar negru de ură nu m-am făcut, inima mea a primit totul cu dragoste și cu deplină iertare. E aici, dosarul, cu toți vânzătorii și depozițiile lor curioase, stă în bibliotecă și se umple de praf. Inima mea continuă să fie limpede ca o mare frumoasă sub un răsărit impecabil.
Adică, ce vreau să zic? Că fără iubire, libertatea e răfuială. Și dacă nu știi dacă iubești, verifică-i pomului fructele, că după rod se cunoaște inima omului, întinde mâna și vezi ce poți culege, milă, pace, iertare?
Abia atunci libertatea ta e deplină, când se plimbă iubirea desculță prin pieptul tău, abia atunci.
Mulțumesc, Timișoara, să ai Crăciun fericit.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News