Davai ceas, davai palton

Articol scris de Elena Bărbos

Da, e o postare lungă – ceea ce nu-mi stă în fire -, și îi rog pe cei care nu rezonează să se abțină, pentru că e vorba despre memoria familiei mele și a poporului meu european, iar pe cei care au răbdare să citească până la final, și rezonează, să acționeze în consecință.

„Davai ceas, davai palton?” – nu-i o glumă, nu-i o legendă, nu-i o minciună, oricât ar încerca să se spele pe mâini cei vinovați.

E istoria familiei mele și a poporului meu. E viață trăită, furată, sfâșiată pentru mii de români! E o istorie și o viață pe care nu vreau să o mai trăim nici noi, cei care am avut parte de cea mai lungă perioadă de pace din istoria umanității, și nici cei ce vor urma!

Am ales să vă vorbesc despre familia tatălui meu. Aș fi vrut să pot aduce în fața voastră și povestea mamei, a cărei famile s-a refugiat în ”Regat”, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ca să scape cu viață. Dar mama a devenit un înger păzitor în 2019. Și, desi știu multe, nu am fost pregătită să-i cer, cât era lângă mine, detalii documentate despre acele vremuri grele. Cine s-ar fi gândit că umbrele trecutului se vor întoarce atât de repede? Sunt însă sigură că, din grădina Raiului – dintre florile ei dragi – mama mă veghează și mă sprijină, așa cum a făcut-o mereu: cu o iubire necondiționată.

Din fericire, tata e în viață. Și, deși am crescut cu aceste povești, aseară l-am rugat să mi le spună limpede, cu repere clare în timp. Aveam nevoie să le privesc drept în față:

1944. Când rușii au ocupat Ilva Mare, bunicul meu, preot în sat, a trecut frontul peste munte, împreună cu familia: soția și cei doi copii – unul dintre ei, tatăl meu. S-au adăpostit în Maieru, satul natal al bunicii, încă neatins de ocupație. Dar trupele sovietice au ajuns și acolo. Au luat cu forța ce au găsit prin gospodării, s-au instalat în spațiile convenabile, ascunse; au furat, au violat, au umilit. Cu arma la vedere, au intrat în case și în viețile oamenilor.

Au ocupat abuziv și bucătăria de vară a bunicilor, iar bunica mea a fost silită să le gătească soldaților zilnic. Seara, aceștia intrau în casă cu armele la vedere, pentru hrană și un loc cald în care să joace cărți. Într-una dintre acele seri, ochiul unui soldat a zărit ceasul bunicului – un ceas cu cruciuliță, prins la veston. Bunicul îl folosea pentru a ști când să slujească. Pentru el era mai mult decât un ceas, era un instrument al rânduielii și credinței.

Daar, într-o noapte, soldații ruși, pe furiș, au sărit din bucătăria de vară prin târnaț și au intrat pe geam în camera în care dormea familia. Cu arma îndreptată spre pat, au luat ceasul lăsat pe măsuța de lângă pat. Bunica, trezită de zgomot, l-a strigat pe bunicul. „Stai, că te împușc!”, a urlat soldatul. Cu toții, adulți și copii s-au trezit, plângând. „Tăceți! Vă împușc pe toți!” Din fericire au scăpat, pentru că nu aveau cu ce să se apere și, oricum, nu i-ar fi auzit nimeni. Ceasul s-a dus, și dus a fost.

„Davai ceas, davai palton?” – pentru unii dintre voi, cei tineri, sunt doar cuvinte bizare, dar nu-i înțeleg pe cei mai în vârstă ca mine și pe cei de vârsta părinților mei.

În mod particular, pentru părinții și bunicii mei și, inevitabil, și pentru mine, sunt răni moștenite, încă deschise, sunt ecoul unei istorii în care oamenii au fost zdrobiți sub cizmele fricii.

1948. Toți preoții din satele transilvănene au fost ”convocați” de comuniștii sovietici. Ținuți zile întregi fără somn, fără mâncare, forțați să se lepede de credință. „Refuzați? Vă scoatem copiii de la școală!” Și unii au refuzat și și-au continuat cu încăpățânare credința, mai mult sau mai puțin la vedere – au făcut ce au putut și cum au știut mai bine, dar teroarea s-a perpetuat.

1958. Tatăl meu nu a fost primit la liceu: fiul unui preot care nu a cedat.

Mama, tata, bunici dragi – vă port în suflet și lupt mai departe pentru voi și pentru noi! Duminică, 18 mai 2025, voi vota și în numele vostru!

Voi vota pentru cei care nu au avut niciodată dreptul să aleagă în mod real! Voi vota pentru că am conștiință și pentru că memoria e datoria noastră. Voi vota pentru ca niciun alt om, nicio altă generație, să nu mai trăiască sub teroare, cu teamă de a gândi, de a vorbi, de a fi!

Voi vota pentru anii în care ascultam în șoaptă Europa Liberă și în care, la șușotelile noastre de copii inocenți despre vestea fugii Nadiei Comăneci, ”diriga” ne avertiza: „Tăceți, măi copii. Aveți grijă ce vorbiți!” Am cunoscut acele vremuri și nu le mai doresc, dar dacă voi vreți, vă spun mai multe și despre viața mea de copil, trăită în comunism.

Un lucru e cert acum: votez pentru viitorul european al țării mele! Pentru o libertate care a început să răsară în decembrie 1989 și care, firavă cum e, n-o putem trata ca pe un bun garantat. Pentru libertatea plătită cu sânge: oficial 1.166 de tineri, în 1989. Neoficial, cu mii de vieți irosite în tăcere, atât de mult timp, în închisori comuniste, la canal, la Casa Poporului și oriunde or mai fi fost.

Votez ca niciunul dintre noi, copiii, nepoții, strănepoții, stră-stră… să mai audă vreodată aceste cuvinte: „Davai ceas, davai palton?”