În ziua aceea, i-aș îmbrățișa liniștit pe ai mei. Lui Mihai i-aș spune să nu uite să verifice presiunea la roți și Ei să plătească facturile alea două. Nu e o grabă, iubito, dar să fie plătite, oricum nu scăpăm. Toate se plătesc. Roxanei, Chivotul Neamului, i-aș săruta mâinile parfumate și părul, la tâmplă. Și-aș pleca, fără dramă, fără cutremur. Cum pleci în concediu, cum mergi la stomatolog, cum îți iei două zile libere să rezolvi problemele alea cu fosa septică de la cabană. Pustia. Pustia. Nu cunosc un post mai înalt, un post mai adânc. Tu, în singurătate, cu Psaltirea în rucsac, tăcerea câtorva zile în care lumea nu se va prăbuși și nu se va termina, iar ai tăi o să se descurce cu facturile și cu presiunea din pneuri. Îmbătrânesc, dimineața îmi frec inutil barba, nu e săpun, sunt anii. În jurul ochilor mei albaștri un păianjen a țesut o plasă fină, zi de zi. Am urcat munți și-am coborât văi. Mi-am descărnat tălpile pășind prin deșerturi cu nume exotice și-am mâncat fructe inexistente în corturile unor oameni care vorbeau limbi ascuțite și lătrate. Și-n toate drumurile mele, în toate nevoințele astea, dorul după tăcere și după pustia de dincolo de lume. O spun în șoaptă ca să audă cei cu auzul fin, acordat din coșul pieptului, acolo unde se zbate lacrima. Nu există post mai înalt și post mai adânc ca pustia. Toți ar trebui să ne retragem, în așteptarea Învierii, un timp oarecare, într-o pustie. Într-o pădure, sub două stânci albe, într-o peșteră, la o cabană a unui prieten discret. Pe un țărm insular, unde valurile se despletesc pe nisipul alb; undeva, departe, în pustie. Toți, pe rând, discret, cu rucsacul în spate, episcopi și preoți, mireni de rând, toți. Să sune telefonul și să răspundă cel drag, îmi pare rău, caută-l peste trei zile, e plecat undeva, mai încolo de încoace, e plecat. Singur? Nu știu cum să-ți spun, singur antropologic vorbind, cu Taică-su ăla din ceruri, duhovnicește vorbind. Coborâsem din munți, era noiembrie târziu, sus, pe creastă, un strat subțire de zăpadă ca un zahăr vanilat pe o buză de copil, trei zile și două nopți de tăcere, animalele plecaseră și ele în subalpin, în căutarea căldurii și a frunzelor rămase, prădătoarele după ele, ca într-un șir de legi nescrise, rămăsese muntele alb și cortul meu de munte și de mare, pârâia focul mic lângă tălpile mele și-n întunericul acela fără sus și jos, deodată, întreg și înviat, Desculțul, să nu mă lase singur. El, Cel care a iubit până la capăt, Cel care și-a lăsat apostolii și Mama și-a plecat în pustie, să întâlnească inimile cu dor.Coborâsem din munți și din tăcerea a trei zile albe și-a două nopți ghemuite în sacul de dormit, cu Psaltirea pernă sub creștet. S-a speriat ciobanul, câinii au încremenit uluiți, nu trebuia să fiu acolo, ochii lui măriți de uimire și mâinile încleștate pe bâta albă, și cuvintele lui scrâșnite, sticlă spartă în urechile mele însângerate de rostuirea lui, domnucule, de unde Doamne iartă-mă ai apărut? Nu erau cuvinte, erau niște cuțite care sfâșiau cerul tăcerii din mine.Niciodată nu m-a durut ceva ca vorbele lui, șuvoaie de sânge nevăzut mi-au inundat pieptul, așchii ascuțite în urechile mele de pustnic, și gândul acela care nu-mi mai iese din minte, Doamne Dumnezeule, de ce îmi vorbește omul ăsta, de ce nu tace și să mă iubească, de ce vorbește? În zăpăceala zilelor ăstora aglomerate, făcut cârpă de șters praful de pe inimile păcătoșilor, așteptându-l pe Înviat la marginea dorului meu nestins, setea asta după pustie, setea asta. Mai am câteva mici datorii, în stânga și-n drepta. Promisiuni de împlinit, niște plăți oneste de semnat în contul celor care s-au jertfit pentru mine. Niște pete pe onoarea mea care trebuie șterse cu răbdare, căință și mizericordie. Niște bunuri care trebuie împărțite, așezate în viețile altora, bunuri de care mă dezbrac febril și cu bucurie, căci Domnul stă în în templul cel sfânt al Lui, Domnul în cer are scaunul Său, ochii Lui spre sărac privesc, genele Lui cercetează pe fiii oamenilor, iar eu, când se uită încoace, vreau să fiu săracul ăla. Mai am câteva lucruri de împărțit, mai precis toate. O să țin lângă mine Psaltirea albastră, rucsacul și sandalele Edomului. ȘI dacă cineva le dorește, și pe ele le voi da. Un singur lucru voi păstra. Dreptul de a-mi căuta pustia. Și să nu vă temeți, am fost acolo, în tărâmul făgăduit, vă voi aduce apă vie în burduf curat, vă voi îmbogăți cu dragoste, dragoste până la capăt. Undeva, în pustia aia, într-o pădure, sub două stânci albe, într-o peșteră, la o cabană a unui prieten vechi, pe un țărm insular, unde valurile se despletesc pe nisipul alb, undeva acolo stă o Înviere proaspătă, bună de pus pe inimă cu dor.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
