Tu și iubirea ta și Dumnezeul tău-iubire…

Articol scris de Crin Triandafil Theodorescu

Trăiesc un mic zbucium când pășesc în casa cuiva, e o dramă (mică, o așchie ascuțită în degetele cu care pipăi viața), toată educația mea și tot Orientul din mine îmi poruncește să mă descalț, dar nu, nu în Ardeal, aici e pe dos și de fiecare dată când pășesc în casa cuiva mici așchii mi se înfig în inimă, toată educația primită de la Ai Mei îmi poruncește să mă descalț și să pășesc tăcut, casa unui om adună sufletul lui în straturi delicate, nu sunt ziduri acolo, sunt emoții, bucurii și dureri, casa omului e cetatea lui, e templul vieții lui, dar nu în Ardeal, aici e fix invers, e necuviincios să te descalți, o degradare din rolul tău de împărat-oaspete, aici au fost aristocrați înalți și conți și grofi și podelele prea reci și prea mult timp, am primit cândva în vizită un prieten și la ușă s-a scuzat jenat, iartă-mă, am alergat toată ziua, sunt transpirat, nu o să mă descalț, toată inima mea mi-a șoptit să-i zic atunci pune-te pe scăunelul ăla și lasă-mă să-ți spăl picioarele, am ratat un moment dumnezeiesc, în loc de asta am deschis gura și am zis (conform lumii în care trăiesc) simte-te te rog ca la tine acasă, descalță-te sau rămâi încălțat, ca la tine acasă să te simți, el a zâmbit amar și-a zis la mine acasă e nevastă-mea, eu aș vrea să mă simt ca la tine acasă, drept în inimă m-a sfâșiat vorba lui, avea să divorțeze după mai puțin de un an, că acolo unde iubiții nu-și spală picioarele unul altuia se adună umbra, mi-a adus verigheta și mi-a întins-o trist, după liturghie, uite, n-a funcționat, tu și iubirea ta și Dumnezeul tău-iubire, totul e o mare minciună, să știi, o mare minciună, suntem doar niște câini cu conștiință, apoi a ieșit din biserică și dus a fost, încă bântuie lumea dându-se cu inima de tot felul de pereți reci, ornați cu cai prăzulii, i-am luat verigheta și am atârnat-o cu un șnur roșu de crucea cu care binecuvântez casa lui Dumnezeu, duminica ridic crucea și zic harul Domnului să fie cu toți și mi se agață privirea de verigheta aia și inima mea se face mică și se descalță pentru sufletul plecat în lume al prietenului meu rătăcit de iubire, spălați-vă picioarele unii altora, spălați-vă, azi dimineață am deschis Facebookul și derulez rece oferta și deodată văd pe o pagină de antichități un vas de cupru de vânzare, omul nu știa ce vinde, mă feresc să dau lecții și să fac pe deșteptul, oamenii s-au trufit și nu mai îngenunchează, de data asta mi-a zâmbit sufletul când am văzut vasul și nu m-am putut abține, îi scriu domnule, ce vinzi dumneata acolo e un quman, un vas oriental pentru igienă, îl cunosc din copilăria mea dobrogeană, ei se spală nu doar igienic, se spală ritual, abluțiunile alea simbolice, și ce paradox, musulmanii au păstrat exact duhul Evangheliei lui Ioan, în capitolul treișpe Iisus spală picioarele ucenicilor și lui Petru i se face nuștiucum de chestia asta și Desculțul (căci nu te poți spăla încălțat, da?) Desculțul îl fulgeră cu privirea, dacă nu-ți voi spăla picioarele nu vei avea parte de Mine, aia e, dacă nu ne spălăm unii altora picioarele nu vom avea parte unii de alții și împreună de Domnul-Iubire, spre surprinderea mea îmi răspunde omul și-mi zice nu știam, vă mulțumesc pentru că am mai învățat ceva, și să vă zic, qumanul nu era singur, în Orient există un set de două vase, qumanul, vasul acela cu gât prelung și un lighean mic, uneori cu o sită deasupra, numit chilamchi, e fix ligheanul cu care Hristos a spălat picioarele celor mai mici, iar într-o zi, când voi avea un loc al meu, o să pun la intrare un quman și un chilamchi, așteptând să sune la ușă CelpurureaDesculț, îmbrăcat în haine de cerșetor, să îi spăl picioarele și să îi dau papuci de casă și pe urmă să mâncăm plăcinte cu brânză fierbinte rupându-le cu mâna și cu buzele unse de grăsimi și râzând de vreo amintire ce părea uitată, într-o zi.

Foto, qumanul familiei mele, la ușa casei parohiale, să-mi amintească de Ioan treișpe și de CelpurureaDesculț