Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Prohodul Domnului este o restaurație de bun simț. Un soi de reconstituire adăugită, cuminte, ordonată, pedantă pe alocuri. Dacă acum două milenii totul s-a făcut pe grabă, cum pe grabă fură Judecata și Răstignirea, în singurătatea cea mai înfricoșătoare, în Vinerea Mare facem lucrurile temeinic și onorabil, cum se cuvine celei mai importante înmormântări din parohie. Nu-i condamn pe ucenici, risipiți de groază-n toate ungherele cetății, confuzi, fără să înțeleagă cum poate fi ucis un Dumnezeu care-l înviase pe Lazăr, cum poate fi îngropat izvorul vieții veșnice, nu-i condamn, pentru că abia la noapte răsare din mormânt cheia de boltă a rațiunii cosmice, Învierea. Pe care abia când am înțeles-o și-am lepădat frica de moarte, abia apoi mi-am deschis brațele pentru preoție. Fără Înviere nimic n-are sens, și mai mare ca Învierea nici o lumină nu-i, nici măcar aia din Ierusalim, să fiu iertat.
Mă închin, sărut evanghelia și crucea din lemn de fag de Lușca, în care am încrustat într-un trandafir de aur un ciob din Biserica Învierii din Ierusalim. Trandafirul ăla de aur, Doamne, ce poveste. Mi-au bătut la ușa CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLume doi tineri, părinte, ne-ați cununat acum ceva ani, nu știu ce-ați citit acolo ce n-ați citit, dar drumurile noastre se despart, am venit să vă aducem verighetele, acum ne încurcă. Mi le-au pus în palmă, m-am uitat la ele, două cătușe de aur, goale, reci, au plecat în drumul vieții, am ținut verighetele alea un timp prin altar, am vrut să le vând și să le fac pamperși pentru nou născuții din Târgul de Vite, să le fac lapte praf și cartofi pe masă de săraci, au ajuns trandafirul de aur de pe crucea de lemn de fag, fag din Lușca, din codrii nesfârșiți ai Luștii.
Trec pe sub epitaf cu toate veșmintele, ca în copilărie, că n-am văzut simbolistică mai adâncă în ziua asta neagră. Intru în mormânt cu El și ies spre Înviere. Și zâmbesc. Că la noapte voi dormi iar cu Domnul în mormânt, ghemuit la picioarele Lui reci.
Cântăm cum cântăm, cade seara peste CeaMai și prin cor se aprind telefoane ca să fie mai limpede textul Prohodului, nimeni nu se grăbește, e vreme pentru murit și vreme va fi pentru înviat, acum e de murit. Sandu vine spre mine și-și aprinde cărbunele de la lumânarea pe care o țin în mână, firesc, fără nici o reținere și-mi dau deodată seama că inima mea trăiește în curtea inimii lui și de aia e așa de relaxat. Cumva, în anii ăștia, ne-am împletit unii în alții, avem aceiași textură organică și probabil că mirosim la fel, a pădure de Lușca și-a apă de Someș.
Apoi Îl luăm pe Domnul și înconjurăm CeaMaiFrumoasăBisericăDinLume, nu se trag clopotele, în Țara Năsăudului nu se trag clopotele de Prohod, totul e încremenit și consternat, cei doi băieți care duc epitaful sunt botezați de mine și-mi amintesc perfect cum a năvălit bunica lor în curtea mea, prăbușindu-se în genunchi, părinte să vă rugați, a născut fata mea și gemenii sunt prea slabi, cel mic nu are șanse, a zis doctorul să ne pregătim de ce e mai rău, dar pentru Cel care a traversat moartea drept prin ea ca să iasă Înviat din mormânt a fost o nimica toată să-i facă vlăjgani de doi metri, frumoși și cu ochii vii, ca ai tatălui lor, îi dau crucea și lumânarea lui Mihai și-i cer să stea în dreapta mea, iar Liturghierul îl dau Adelinei, mă prefac bătrân și neputincios și ei sar toți pe lângă mine să m-ajute, m-aș întinde pe jos, m-aș autoîmpiedica doar să le simt dragostea ridicându-mă de brațe, Mihai e emoționat și evit să-l privesc, e tot mai bărbat și eu tot mai adânc îngropat în el, tot mai tăcut îngropat în el, apoi intrăm în biserică și le vorbesc de moarte ca de-o cârpă veche și murdară bună de șters pe picioare, îl iau în brațe pe Sandu și-l țin puțin înlănțuit în brațele mele, îi zic măi Sandu tu mă iubești, măi omule, îmi râde în ureche, suntem de-o vârstă și amândoi îi slujim Înviatului de-o viață întreagă, apoi creștinii se duc la culcare, mai rămâne un timp Monica și cu Ea prin biserică, aduc un fier de călcat și pregătesc acoperămintele albe pentru Înviere ciripind vesele de-ale lor, Hristos stă cuminte pe masa altarului, așteptând să se stingă luminile și să rămână singur în mormântul biserică, dar nu, nu, câte zile o să am în noaptea asta nu-L mai las singur, îmi întind izoprenul de peșteră la picioarele epitafului și mă ghemuiesc în sacul de dormit, îmi citesc catisma dârdâind de frig pe podele, e noaptea șederii în mormânt și acolo mi-e locul, lângă El, că mai bine ca mine nu știe nimeni cum e să stai în frig în măruntaiele pământului așteptând raza de lumină și ieșirea la suprafață, mai întind o dată mâna să-I simt pielea de mușama pictată deasupra și adorm deodată ca prăbușit într-un abis și visez șiruri lungi de oameni care mi-au făcut bine, Nuțu, Rareș, Cristina și Dan, Alice și Gheorghe negustorul de frumos și când deschid ochii dimineața fix deasupra mea Maica Domnului uitându-se în mine ca într-o apă care-a uitat să curgă.
Curând va învia, așa că n-am pierdut nimic, am totul.
