Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Părinte, ce să fac ca să nu mai judec?
Mă uit lung la poșeta doamnei, se uită cum mă uit lung la poșeta ei, roșește puțin, o ia de-o toartă și-o pune mai deoparte.
Luați-vă un rucsac, doamnă. Unul ca al meu, dar pe roșu, să vă prindă culoarea. Și țineți în el un bolovan de-un kil, două. Cum e ăsta, de exemplu. L-am adus din muntele Carantaniei, din Ierihon, muntele pe care Dumnezeul meu, Înviatul și Desculțul, a fost ispitit în salvă cu repetiție. Era pe-o râpă abruptă, ieșea din pulpa muntelui ca o remușcare, m-am întors spre Mihai, te rog, tu ești mai tânăr, adu-mi bolovanul ăla de-acolo, erau vremurile alea când mă asculta cu bucurie, parcă-l văd coborând râpa fericit ca un copil care-și bucură părintele, am cântărit bolovanul ăla în mână, cândva fusese recif de corali pe un fund de ocean, apoi, printr-un sofisticat și complicat procedeu dumnezeiesc (numit de geologi diageneză) toate fosilele alea s-au recristalizat și s-au omogenizat cum le șterge dragostea pe toate, știți, doamnă, când îmi vine amar în gură și simt nevoia să judec pe cineva, mai ales pe ăia care mi-au greșit mie, îmi pun bolovanul ăsta în rucsac și-l duc o zi în spate.
E fix piatra aia din ”cine e fără de păcat să arunce primul”.
Că dacă dintr-o dreptate scoți iubirea, rezultă o mândrețe de tribunal.
Dar dacă din iubire scoți dreptatea, rămâne o Înviere.
Hristos a înviat!
