Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Nu că n-aș fi avut o părere, o am încă. Sunt român, desigur că mă pricep la fotbal, politică și subtilități bisericești, cu schimbarea garniturilor la robinet stau ceva mai prost. Și nu c-aș fi rămas inert, m-am amuzat deșănțat urmărind cum i se dictează lui Dumnezeu cum să învârtă planeta, taie domle alea nouă minute și nouă secunde care ne-au dus la dandanaua cu calendarul, că alea șase ore de întârziere le înghesuim o dată la patru ani în ziua de 29 februarie a anului bisect, dar oricât ne-am foi după argumente, alea 9’9″ rămân îndesate în buzunarele cerului și se tot strâng, se tot strâng.
Știți unde suntem? Întârzie trenul în gară și impegatul se uită fix în ochii călătorului și-i zice ți se pare, uite ce scrie aici, trenul a sosit la timp. Adevărata realitate nu e a tabelei din gară, ci a momentului în care pufăie locomotiva la peron, și din perspectiva asta geograful (care sunt) îi șoptește teologului (care sunt), persuasiv și axiomatic, băiete stai cuminte că Dumnezeu a scris graficul de zbor al planetei înainte să vă dea vouă prin cap să inventați hârtia și abacul. O să îndreptăm calendarul, mai devreme sau mai târziu, relax. Pur și simplu nu avem de ales, doar dacă nu ținem ridicol să umblăm cu Iordanul în mânecă scurtă joi la Paști. Și nu mă luați cu argumentul că asta nu se va întâmpla prea curând, e total irelevant, căci din perspectivă creștină binecuvântările date unei posterități îndepărtate sunt formule de dragoste imediată. Așadar îndreptarea calendarului nu e un act de pedantism intelectual, ci o reverență obedientă cuvenită Legiuitorului celor de sus și al celor de jos.
Dar nu despre asta vreau să scriu, nu. Știam că ridicarea subiectului va corespunde unei scuturări violente și că orice mișcare tectonică produce talazuri înalte, doar sunt geograf, nu? Așa e firesc să fie, avem opinii chiar și în biserică, dogme și teologumene care poate nu vor deveni niciodată dogmă. Ce m-a frapat a fost cantitatea copleșitoare de ură dezlănțuită în toate direcțiile și în toate formele. Încleștările hidoase ale urâtului, ieșit la suprafață de sub coji dovedite subțiri, înverșunările spiritelor mici și partizane până la violență, vanități care deversează în invective ignobile, demne de fetidul mahalalei, aduse fraudulos în epicentrul agorei. Dar și astea sunt de înțeles, la o adică, oameni suntem și ne mai lasă nervii.
Citeam comentariile și deodată am văzut unul care m-a încremenit vreo mie de ani, așa, pe puțin, zice ”acum se vede pe față că Papahagi îi iubește pe catolici!” Mă ridic de la calculator, îmi pun un pahar de acid carbonic și-l beau, privesc lung norii și apoi mai citesc o dată, comentariul ăla e tot acolo și tot așa de înfricoșător, Papahagi îi iubește pe catolici, scris ca o sentință, o deconspirare publică a răului suprem, Papahagi îi iubește pe catolici și se cuvine să fie urcat pe rugul rezervat defetiștilor vocaționali. Și brusc mi-am amintit de ce-am citit la un teolog anglican (căci da, mai citesc uneori teologie din ograda vecinului), C.S. Lewis, zice undeva ”majoritatea celor care sunt gata să moară pentru credința lor sunt gata să și ucidă pentru ea”. Majoritatea, dar nu toți. Diferența o fac sfinții, blânzii pământului, săracii care strigă către Domnul. Hristoforii. Că una e a vorbi de Domnul și alta e a-L trăi. Vedeți? Diferența e așa de mica!
Frații mei, surorile mele, țineți-vă de iubire ca de o ancoră tare că dacă pierzi iubirea, pe Dumnezeu în persoană întrupată îl pierzi, și ce va da omul în schimb pentru sufletul său, un calendar (ne)îndreptat?
Știți cum e iubirea?
În anii 80 se construia în portul Mangaliei crucișătorul ”Mărășești”, doi unchi dintr-ai mei au sudat la el de le-au sărit ochii din cap de oboseală, Petre și Mihai, și un al treilea, tot cu nume de sfânt, Constantin, a servit în echipajul lui, și întârzie unchiul Costel acasă și când vine îl întreb care-i faza, zice sunt obosit, instalăm acum niște pompe de suprapresiune, eu curios da ce-s alea, unchiule? Și-mi explică, dacă nimerește o torpilă în carena vasului și-i face o gaură, pompa asta bagă aer așa de mult și de repede în corpul navei încât apa nu mai poate intra pe deschizătura aia și nava nu se scufundă.
Frații mei, asta e iubirea. O pompă de suprapresiune prin care aerul Duhului Sfânt suflă în inimă și n-o lasă să se scufunde, oricâte găuri ar avea sub nivelul mocirlos pe care plutim. Când ai pierdut iubirea îți intră în inimă trufia și toate celelalte rugini ale sufletului. Și chiar și dreptatea, care dezbrăcată de dragoste se face un colesterol care te duce în infarct.
Așadar întreb: dacă nu puteți să-l iubiți pe Papahagi, cum veți putea să-i iubiți pe catolici? ȘI nu numai pe catolici, ci și pe cei doi prieteni tătari ai mei, Tunai Geafer și Semiran Abdurefi să-i iubiți, și pe mucosul ăla de țigănuș, obraznic și impertinent ca o carte scrisă în chineză, care mă exploatează în parcarea marketului ca pe un bleg al lui Dumnezeu, și pe el să-l iubiți, pe toți oamenii, până la ultimul dintre ei, oricât de diferit ar fi! Și dacă nu puteți face asta, vă rog eu mult, retrăgeți-mi prietenia și lăsați pe alții, că vreau să mor îmbrăcat în iubire și-n blândețe, luați-vă voi dreptatea de aici și lăsați-mă cu Înviatul meu Desculț și blând.
Că la poarta raiului te poți prezenta cu ce calendar vrei în dinți, îndreptat sau nu, dacă iubire n-ai, pe Dumnezeu nu-L ai.
Later edit. Nici n-am apucat să termin textul ăsta și hop și anatema.
