Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Tata moare într-un 29 septembrie și a doua zi mă nasc eu, inversând simbolic o logică devenită mănușă desperecheată, intrând într-o pricepere a unei firi noi. Trece un timp și înțeleg. Alegând asta (căci moartea poate fi indusă de dorul după respirația a cerului), Tata se grăbește să moară cu o zi înaintea aniversării mele doar ca să se nască bine merci, întreg, curat, strălucind de lumina unei proaspete vieți. Devenim astfel două vase care se varsă neîncetat din unul în altul, răvășindu-și conținutul până la pierderea identității moleculelor din care e plămădită ființa noastră cea mai proprie, până când pieile noastre se lipesc una de alta și expirația mea echilibrează perfect expirația Lui. Nu mai am nici o îndoială, de îndată după moartea Tatei l-am simțit foindu-se în mine ca un prunc care se pregătește să se trezească pentru o nouă zi de joacă. Felul în care stau cu capul pe marginea patului, suspendat fără pernă, sfidând logica cervicalelor agățate de nimic. Relaxarea imperială cu care trec peste definiții de dramă, peste cazuri de iminentă catastrofă doar pentru a mă prăbuși în sfâșietoare durere în fața unor presupuse mizilicuri existențiale. Ochii mei care o roiesc cromatic din albastrul egeean spre plumburiul apăsat de nostalgii tainice, ducând scandalul unor gânduri care nu se vor rosti niciodată. Felul arhitectural cu care și-a clădit din remușcări fundație visurilor noi, proaspete, nebunești și neînțelese.
Sunt frânt, îmi tremură degetele pe tastatură. Dimineața ne-am strâns la vechea școală, aia de s-a demolat pe pieptul meu. Am strigat din inimă și s-au strâns lușcanii, din ruine am ales piatră cu piatră și-am clădit-o îngrijit, în primăvară vom ridica aici un monument care să lege școala pierdută de visul uneia viitoare; n-am să-i las pe morți să moară, n-am să-i las pe viitori să nu se nască. Vine primarul Năsăudului, îi dau mănușile mele și trece la lucru între oameni, se dau pietrele din mână în mână și vorbele bune tot așa, curg din unul în altul ca apa dintr-o fântână de piatră în una de trup omenesc. Monumentul ăla mi-e muntele cel din urmă de urcat, ultima peșteră de coborât, arca dinaintea apelor care stau să vină. O să-l fac cu dinții și cu orice preț. O să montez pe el două plăci de bronz, pe una textul documentului găsit în ruinele școlii, prin care strămoșii îi salută pe cei care vor dărâma școala și îi îndeamnă să o ridice mai bună și mai mare. Pe cealaltă piatră o să scriu un cuvânt pentru cei care vor veni. Că noi, care am salvat piatra aia verde din ruine și am ridicat monumentul ne vom scurge deplin în ei și-i vom umple de responsabilitate. Un soi de binecuvântare și de blestem. Că cine întoarce spatele tatălui, pe sine se pierde.
Terminăm de clădit piatra pentru monument și facem pozele finale, plutesc de fericire, lușcanii ăștia mi-au pus pe inimă analgezic și parcă nu mai doare atât de mult, facem două poze și deodată încep să-mi cânte la mulți ani, las capul în pământ ca la un parastas, că de-o vreme nu mai văd nici o diferență notabilă între viața din afară și cea din mine, nu mai cred în moarte nici o centimă, doar Învierea mi-e mai clară cu fiecare dimineață, le mulțumesc aplecându-mi capul cu umilință, ca unor împărății vii în care dansează Duhul lui Dumnezeu întreg.
Acasă mi-au sosit copiii, mă arunc în brațele lor și ne împletim bătăile inimii, Mihai are ochii nostalgici, Doamne, câtă frumusețe mișună în ochii lui verzi, câte mări și câte doruri de-alea levantine, mă simt deja mutat în el și Roxana îmi întinde un tort făcut de mâinile ei, mă aplec și-i sărut palmele parfumate și curate, de aristocrată din vremuri de argint și mă rog în taină ca mâinile alea să nu mă spele vreodată și să nu le fiu durere în vreun fel. Înghit pofticios tort și jur pe stâlpii paradisului că așa bunătate n-am mai mâncat vreodată, Mihai râde și mă privește complice, știe ce vreau să spun, că dragostea e desertul perfect și cine iubește a mușcat deja din veșnicie cu toată gura și cu toată setea.
Mama se întoarce brusc spre stânga și-mi lovește din greșeală palma, iartă-mă copilul meu, n-am vrut, Mamă, ești Mama mea, mai bate-mă din când în când să nu uit că sunt copilul Tău, te rog, te rog, apoi apare Ea din bucătărie cu șorțul pătat de făină și ne întinde un platou de plăcinte, ne prăvălim pofticioși peste ele ca niște copii flămânzi de-atâta joacă și am impresia, pentru o clipă, că Ea e propria noastră bunică, într-o zăpăcitoare conlocuire metafizică și dacă mă uit în jur nimeni nu lipsește de la masa iubirii mele, nimeni, nici Tata și nici măcar lușcanii care au clădit școala aia prăbușită.
Într-o zi se va termina. Dar până atunci monumentul, să nu mă certe Dumnezeu la porțile veșniciei că mi-am înșelat inima cu o nepăsare mare. Mai e de iubit, de iertat, de suferit. Mai sunt lacrimi ale altora pe care le voi plânge cu ochii mei. Oameni de îmbrățișat și de mângâiat. Și abia pe urmă.
Treianiprimazi#FrățiaPsaltirii#catisma20#Întrozisevatermina
