Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Când e vorba de tricolor și dragoste de țară, modelul meu e Cosmin.
Părintele Cosmin.
Părintele Cosmin Boian.
Părintele Cosmin Boian din Sighișoara.
Fac prinsoare că n-ați auzit de el. Când mai treceți prin orașul cu turnuri și contraforți, opriți-l și priviți-l în ochi. Părintele Cosmin e consilierul meu în materie de patriotism, singurul în care cred aprioric. Îl cunosc dinainte de a o cunoaște pe Ea; am împărțit conservele în tranșee, am învățat de pe aceleași manuale în facultate și-am făurit povești și visuri la războiul care țese în inimile noastre.
O dată pe an, în ultima duminică dinaintea intrării în postul Crăciunului, părintele Cosmin cel cu ochi arși de dragoste trage niște clopote doar de el știute și-și adună oamenii din cele patru zări: am făcut și eu parte dintre ei. Îmbrăcați în costume naționale, de la borangicul oltenesc la păunul năsăudean, sute. Cu muzica națională în frunte, convoiul de români adunați de dragostea de țară a lui Cosmin înconjoară Sighișoara, apoi îi cuceresc zidurile; românii urcă pe la Pasajul Doamnelor Bătrâne, chiuind a istorie dată cu bucurie pe față, apoi încing niște hore și jocuri strașnice în Piața Cetății. E un soi de cucerire prin dragoste, că în fața iubirii orice ziduri se înmoaie și cad la pământ. Totul miroase românește și pur, redus la armătura frumosului, la atomismul valoric al acestui popor. După care ne ducem toți într-un loc mare, unde se mănâncă românește tradițional (supă cu tăiței, sarmale și fripturi, prăjituri de-alea de case, sincere, oneste, de-alea de le bagi în gură și ți se inundă ochii de dorul după mamaia ta). Se bea vin de buturugă din pahare simple și țuică de prună cu tentă fină de dud migdalat.
Iar în fața tuturor lucrurilor ăstora, părintele Cosmin din Sighișoara, ducând drept și privind în sus un drapel tricolor. Lancea drapelului e făcută de bunicul lui, țăran din Șapartoc. În 1918 țăranii români erau prea săraci să meargă la Alba Iulia, la Unirea cea Mare. Bunicul lui a făcut lancea aia frumoasă (seamănă izbitor cu portdrapelul românilor grăniceri năsăudeni), fetele din sat au țesut un tricolor din ce-au avut prin casă și apoi s-au învârtit în jurul bisericii cu drapelul ăla fluturând. Când au ajuns în dreptul altarului, bunicul lui s-a descălțat, să-i intre țara în inimă prin porii din talpă, și i-au intrat până sus, până în inima părintelui Cosmin și până în ochii mei bătrâni și uimiți. Câtă vreme părintele Cosmin duce drapelul ăla, încă mai pun speranță în cafeaua cu care-mi deschid diminețile, încă mai cred că va fi bine și încă iubesc locul de dincoace de dincolo.
Țara mea dragă, imediat e ziua ta și n-o să mai poți respira de-atâția ipocriți, de-atâția seducători ocazionali. Se vor înălța tirade lungi, sforăitoare, se vor implica strămoși, lupte și bife patriotarde. Și când o să ți se taie de-atâta maioneză națională, tu uită-te în Sighișoara, uită-te în ochii părintelui Cosmin, unde dragostea a rămas întreagă și curată și stă agățată de portdrapelul țăranilor din Șapartoc.
În materie de iubire de țară, consilierul meu personal e Cosmin.
Părintele Cosmin.
Părintele Cosmin Boian din Sighișoara. Toți ceilalți, dați cu roșgalbenalbastru pe față, după Cosmin.
Mulți ani, părinte Cosmin, îți sărut mâna-potir care ține Învierea sus și speranța aninată de portdrapelul tricolor. N-am putere să-ți dau cruci, brâie roșii, ordine sau medalii; dar îți agăț de piept dragostea mea întreagă.
La lungi și nepoluați ani, țara mea desculță. Fă-te bine, fii-ne bine.
