Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Colindul ăla e mare cât o profeție, ar trebui să ne cutremure pe toți, pogorât-o pogorât, Domnul Sfânt p-acest pământ, în mijlocul satului, la casa bogatului, și sună Dumnezeu la interfon și întreabă dacă e cina gata de cinat, bogatului îi sare muștarul, cina lui nu e pentru sărăntoci ca Dumnezeu, să-i acordăm clemență, Dumnezeu S-a născut în iesle și când bate la poarta bogatului e îmbrăcat în cele mai nașpa haine pe care le poate purta cineva, în haine de cerșetor, așa că nu-L recunoaște. Că prea ne-am învățat să-L cunoaștem pe Dumnezeu după aureolă și porfira de pe umeri, ar trebui ca în fiecare biserică să avem o icoană cu Dumnezeu îmbrăcat cerșetor, să ne recunoaștem unii pe alții la sărutare.
Deci Dumnezeu s-o supărat, dar nu ca noi, nu și-a ieșit din pepeni, n-a zvârlit fulgere vindicative și nici n-a produs un cutremur urmat de-un tzunami, deși, să fim onești, ar fi avut motive, căci al Lui, total și întreg, e tot meniul bogatului, că El a zis și s-a făcut, El și-a deschis mâna Sa și toate s-au umplut de bunătăți. Șampania din frigider, tortul hipercaloric, fructele de cultură, roze-ul sprințar care, într-o logică gastronomică elegantă, face trecerea spre vinurile baricate, de dimineață. Toate sunt ale Lui.
Dumnezeu s-o supărat și de-acolo o plecat.
Un fel de Ieșirea din sat mare cât o ieșire din Egipt. Când corul cântă asta eu nu mai sunt demult în altar, am șters-o cu inima subsoară între pădurile Luștii, între gorunii ăia vechi și cenușii la piele. La marginea satului. Până mai alunecă Dumnezeu desculț prin noroaiele alea litoase eu construiesc repede cu gândul și cu inima o căsuță cu acoperiș albastru și foarte caldă, pun de-o mămăligă și condimentez tocănița de vițel, așteptându-l, și bate Dumnezeu și inima mi se face față de masă.
Într-o zi o să le las pe toate drept în mijlocul satului și-o să fug la marginea cu fagi, pe malul noroios al pârâului, sau pe un țărm de mare sărată, sau într-un deșert uscat, să-i fiu Născutului sărac, o să-mi clădesc o colibă cu acoperiș albastru, niște garduri înalte, să-mi rămână visurile întregi în curte, să se joace între ele, și pe poartă o să scriu dacă ești flămând, dacă ești însetat sau dacă ți-e dor, intră. Într-o zi o să-mi fac din toate zilele Crăciun și din toate nopțile câte-o Înviere.
