Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
În dimineața aceea, ochiul care mi s-a deschis nu mai era ochiul meu. O aripă a fâlfâit scurt prin piept și lumea n-a mai fost la fel. Că fiecare vede că înțelepții mor ca și neînțelepții și nebunii, și în ziua aceea, prin mila Dăruitorului, ajunsesem nebun. Printr-un miracol greu cât o ridicare din mormânt, toate se făcuseră nisip, începând cu cel mai diabolic verb, a stăpâni. Până și cărțile, până și înțelepciunea lumii deveniseră imponderabile și opționale. Să fie, la o adică, dar dacă nu-s, ce mi-a rămas e prisositor.
Dumnezeu îmi dăruise, în dimineața aceea, o putere zăpăcitoare. Să am fără să stăpânesc. Să ating fără să scurm, să îmbrățișez fără să demolez. Să-i văd urma pașilor prin lume. Și mai presus de toate, împărăția Lui din mine, în care aprinsese brusc toate luminile, ca la o petrecere surpriză. Și nimic n-a mai fost la fel. Sunt binecuvântat fără motiv; cum de mie, oaia neagră de la capătul turmei albe, atâta dar?
În ziua aceea, toate potecile lumii au devenit palatele mele; un rând de sandale albastre și o pereche de bocanci roși de crestele munților, cele mai neprețuite bunuri. Cerul și norii se făcuseră cortul milei Lui. Oamenii din răspântiile inimii, bucurii. Am plâns cu ei, și tot bucurie a fost. Am jelit cu bucurie, am cerșit îmbrățișări, și tot răul din jurul meu s-a renăscut în pace. Dumnezeu m-a făcut nebunul Lui, țopăind pe tabla de șah a vieții nu doar pe diagonală, ci mai ales înspre sus.
E singurul lucru pe care îndrăznesc să-l mai râvnesc la capătul anului ăstuia, să am fără a avea, să pierd fără a suferi, să iubesc fără speranță și să înviu fără regrete.
Când chestia asta din mine se va sfârși, când în omul care trece pe drum nu voi mai vedea dragostea întreagă, abia atunci s-a terminat. Că orice poate pierde omul și să rămână om întreg, doar dragostea dacă o pierde, doar atunci întră iadul în el.
Nimeni din cei ce iubesc n-a greșit vreodată, că Dumnezeu este iubire.
Nu voi îngheța cu El, nu voi flămânzi, nu voi rătăci fără lumină prin peșteri negre, căci abia când mi-a luat totul, totul mi-a dat. Fie numele Lui binecuvântat. Că multe necazuri și rele mi-a trimis, dar întorcându-Se în mine, ca un copil care foșnește în somn, mi-a dat viață și din adâncurile pământului iarăși m-a scos.
Bucurați-vă, e viu, e în voi, întreg, pipăiți-vă pe dinăuntru, a înviat!
