Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Pe Hristos îl așez cuminte, ca pe un copil care doarme, într-un sac albastru de grenade, moștenire de la un ofițer de parașutiști cu care m-am trezit în CeaMaiFrumoasăBiserică, cerșindu-mi-l pe Dumnezeu ca pe o ultimă gură de aer înaintea marelui salt final. Îmi amintește de armată, degetele mele cunosc fiecare muchie, fiecare cusătură. În buzunarul unde puneam grenadele pentru instrucție și sfertul de pâine neagră e acum El, ghemuit într-o cutiuță de argint, apoi pornesc din casă în casă, pe sărite, trec pe lângă curți în care zburdă miei de copii pe părinții cărora i-am cununat, pe bunicii cărora i-am îngropat, toți ăștia mi-s lipiți pe interiorul inimii, că preotul strânge oameni cum strâng fanaticii timbre prin talcioace, ici-colo câte o bătrână mă salută și se închină discret, intuind încotro și de ce, intru în prima casă, ochii ăia albaștri stins, deschiși, privind în gol, și-a uitat trecutul ca pe o haină prea veche și inutilă dar incredibil, știe deodată cine sunt și cu cine am venit în sacul de grenade, primesc de la familia ei o pungă cu nuci și câteva ouă de Paști, apoi un bărbat care suflă greu, trage aerul în piept cu încăpățânare, îmi sărută mâna și-o sărut și eu pe-a lui, nu știe de ce, știu eu, undeva pe un deal are un loc și pe loc o răstignire veche, crescuseră arbuștii în jurul ei și am îndrăznit să-i atrag atenția că Domnului îi cresc bălăriile pe picioare și o zi întreagă a curățat locul, atunci, în ziua aceea, pe loc, fără amânări, de aia îi sărut mâna, apoi o bătrână care citește din Psaltire, lângă sobița ei caldă, într-un Paști i-am lăsat lumânarea pe măsuță și când m-am întors de Crăciun lumânarea era tot acolo, neatinsă, axis mundi, zugrăvise în jurul ei, mișcase planeta în jurul ei dar lumânarea tot acolo, ca un omphalos al amintirii celei de început și din urmă, îmi spune că o doare groaznic amputația și că se vindecă greu, își desface bandajul din picior și-mi arată rănile, o să fie bine, o să treacă, mulțumiți lui Dumnezeu că aveți copii grijulii și buni și să vă rugați pentru mine, la o altă casă omul ăla mare, cu ochii zâmbitori și blânzi, beat mereu de viață ca de cea mai îmbătătoare dintre băuturi, nevastă-sa făcută mucenică, zidită Ană în peretele unei suferințe pe care nu o mai poate duce mult, împachetat în cearceafuri curate, ca de botez, mai vorbim un timp de viața care-a fost cu gândul nerostit la aia care-o să vină și ne promitem să ne revedem, la ieșirea din casă văd patru lumânări într-o vază de flori, femeia lui strânge lumânările de la cuminecare ca pe niște fanioane de luptă, apoi bătrâna Ravecă, albă, subțire ca un crochiu de cărbune, miroase curat a botez alb, și după ce-și varsă iar toate durerile în pieptul meu amărât mă întreabă ce face Mihai și ce face Roxana, cum merge cu munca, are 102 ani și din patul neputinței ei ne știe pe toți, cu neamurile noastre și cu cimitirele noastre pline cu tot, ne promitem să ne revedem curând, mă întorc la CeaMaiFrumoasăBiserică și-n curtea ei Ana din neamul Gălanilor întoarce frumusețea aia de lucernă să se usuce, plânge tare ușor și când plânge mă înmoaie tot, acum râde cu toată gura că e soare și o să vină mai târziu să ducă iarba acasă la animale, pe stradă trece Eugenia cu o sacoșă de rafie și-o întreb da unde merge, când întrebi aici pe cineva unde merge te duci cumva pe drum cu el și-l însoțești la destinație, grija ta nu-l lasă singur, e ca un soi de rugăciune de drum, ca o haină de ploaie, apoi oprește brusc o mașină mare și-un băiat scoate capul, părinte vin mâine la biserică să mă spovedesc, că-s multe de mi se rupe camioneta de câte s-au strâns, râdem amândoi, Călin și cu Dorina mă claxonează veseli, se duc la Bistriță, cum zic năsăudenii, așa nearticulat, golind cumva orașul sașilor de înfumurare, la Bistriță mergem.
E un soare egeean peste Transilvania și dinspre păduri se aud mugurii fagilor foindu-se, emoționați de primul și ultimul lor Paști.
