Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Treizecișiceva de ani am căutat-o pe Maica Domnului în Vechea Lege. Știu, știu. Isaia, profețiile, Fecioara care va lua în pântece, le cunosc prea bine. Profesorul nostru de Vechi Testament avea o privire ascuțită, de halebardă elevețiană excelent șlefuită și două sprâncene pe care când le ridica începea să plouă și toate Bibliile aplaudau din coperți, speriate. Fără profeții nu treceai anul.
Și totuși, inima mea de derviș o căuta și-n altă parte. Prin deșertul sclipicios al legii dreptății, desculț, de multe ori înfricoșat, căci Vechea Lege e doldora de sânge, nedreptăți tăiate cu sabia, restaurări cutremurătoare ale firii celei dintru început. Așa de mult îmi doream să o descopăr, să îi găsesc mâinile albe între atâta suferință și roșu-sângeriu, atât de mult.
Că nu e pentru oricine citirea Vechii Legi, poți ajunge să-ți pierzi capul acolo, să te copleșească spaimele, să te trezești rupând-o la fugă și împiedicându-te în gânduri ca în niște șireturi rămase dezlegate. Și nu de puține ori am închis Cartea și mi-am ascultat bătăile speriate ale inimii. Că prea mult sânge, prea multe înjunghieri și amenințări cu înjunghierea. Nu e ușor să devii creștin, trecând peste cutremurele, vijeliile și incendierile vetero-testamentare. Așa spunea profesorul nostru, Dumnezeu să-l odihnească, a plecat săptămâna trecută spre cer, cu Biblia Hebraica Stuttgartensia subsoară, să dea examenul cel de pe urmă din postura de examinat. Studii vetero-testamentare.
Trei decenii am călătorit prin Legea Veche ca prin peșteri, ca prin canioanele munților. Așa cum am pășit prin junglele ecuatoriale, atent la fiecare tremur de frunză și la ce duc la gură, și mai cu seamă ascultând șoaptele care-mi ies din piept. Că zică cine-a vrea ce-a vrea, acolo, în peștera luminoasă de sub coastă, unde pășește Desculțul Înviat din morți, acolo e partea cea mai sfântă din mine. E prima pe care o ascult, acolo mi-s urechile, la piept.
Și deodată, săptămâna trecută, m-am întâlnit cu Maica Domnului în Legea Veche. De mii de ori am pășit pe poteca aceea. M-am așezat să mă odihnesc pe cuvintele alea ca pe o stâncă tare și n-am văzut-o. Atât de blândă și delicată e suflarea Fecioarei, atât de discretă. Am coborât ochii în Scriptură, eram cu inima în ochi (singura poziție morfologică din care omul poate auzi șoapta Înviatului), plecaseră toți din CeaMaiFrumoasăBisericăDinLume, plecase și Ea, după ce ne-am șoptit catisma pe traversa bisericii, peste Lușca se scurgea o seară efilată, uscată, se auzeau băieții ăia din vecini bubuindu-mi gardul cu mingea cea roșie și deodată, Maica Domnului mi-a sărit în inimă.
Îi zice Dumnezeu lui Ilie, du-te pe munte, că o să vezi fața Domnului trecând.
Și va fi o vijelie năpraznică, se vor despica munții și se vor sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. Și apoi va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul.
Iar după foc, măi Ilie, Crin, Mihai, măi oameni buni, după foc va fi o adiere lină de vânt și acolo va fi Domnul.
Maica Domnului, adierea lină de vânt. Acolo e Domnul. Acolo. Unde e lin vântul și adie, nu unde vijelie, cutremur și pârjol. Că asta e Fecioara Maria, adierea și mângâierea lumii, palma blândă a lui Dumnezeu trecându-ne la o nouă Lege, traversându-ne strada veșniciei de la sânge la lacrimă și de la sabie la cruce, de la vijelie la adiere lină.
Maica Domnului, chivotul unde suspină Iubirea.
