Să-l ierte Dumnezeu!

Într-o zi a murit o creștină.

Sicriul ei, întins în curte. Am predicat, am vorbit frumos despre ea, m-am răscolit și am găsit motive suficiente de o laudatio final decent. Ceva mai târziu, ani după, un nepot îmi zice părinte, m-ați supărat când ați îngropat-o pe mătușa, dumneavoastră cum ați putut spune enormitățile alea? Păi știți ce femeie rea a fost? Ce-a făcut cu familia ei, cum s-a comportat cu noi? Cum ați putut minți?

Știam. Cam rea de gură, făcea ordine cu mine în biserică, părinte de ce intri pe ușa aia și nu pe aialaltă? Și parcă preotul de dinainte mai cânta ceva înainte de liturghie, dumneavoastră de ce nu cântați? Faze de astea. Deci știam.

M-am gândit câteva zile înainte să-i dau răspunsul.

Pentru că așa face Dumnezeu cu mine, cu fiecare dintre noi, se uită lung și oricât de ticăloșiți suntem, găsește ceva bun de spus despre noi, ceva valoros înlăuntrurile noastre , se apleacă și ia acel mărunt ceva și din el, lustruindu-l cu mâneca iubirii Lui, face lumină de mântuit.

N-o să mă dezbrac de aceste convingeri vreodată. Văd o lumină în fiecare om, și dacă nu o văd, știu sigur că există, de vreme ce Desculțul i-a oferit așa mare dar: viața însăși. Mă uit la mine; merit eu atâta lumină-n piept? Atâta iubire câtă am găsit pe pământ? Și cu toate astea, bunătățile vin șuvoi, învăluindu-mă în recunoștință.

Iubirea nu e după merite.

Și acum, despre Iliescu.

Era prin anii 70, o femeie, pe vremea aceea profesoară de română în Iași, făcea naveta pe jos într-un sat, se ducea patru kilometri dus și patru întors, și într-o dup-amiază, când se întorcea de la școală, o furtună oribilă, o ploaie groasă, grea, asurzitoare, mergea udă până la piele pe șoseaua pustie și deodată oprește o Volgă neagră, se deschide portiera și un domn îi spune urcă tovarășă că ești udă, hai urcă. M-am urcat, mi-a povestit bătrâna, și când mă uit mai bine, Ion Iliescu, secretarul județean PCR Iași. M-a dus acasă, până în fața blocului. Mi-a oferit batista lui albă, și am păstrat-o o viață.

Înainte de a muri, când m-am dus ultima dată s-o spovedesc pe bătrâna de la bloc, mi-a dăruit batista aceea, între timp cenușie și destrămată.

Nu-mi mai pasă de mult timp ce cred oamenii despre mine. Judecați-mă, vă privește. Dar eu cred că ziua aia în care s-a milostivit de femeia din ploaie i-a salvat sufletul.

O să flutur eu batista aia pentru sufletul său, acum când se țopăie pe mormântul lui.

Și inainte de a trage concluzii pripite, priviți umerii mei. Pe cel stâng, o cicatrice pe care mi-a făcut-o cureaua de la mitraliera care m-a cocoșat în armată; pe cel drept, alta, de la furtunul pe care l-am încasat de la mineri, în București. Doar părintele Galeriu, care a ieșit cu patrafirul în fața minerilor, ne-a salvat de la o nenorocire atunci. Și tot de la părintele Galeriu știu că cine nu are iertare, n-are cum să aibă iubire.

Să-l ierte Dumnezeu. Pentru batista aia, să-l ierte Dumnezeu.