M-a terorizat. Eminescu m-a terorizat

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

M-a terorizat. Eminescu, m-a terorizat. Murise bine merci de ceva vreme, putreziseră ceva ani pe mormântul lui dar el continua să provoace unde seismice în sufletul meu, și nu mă gândesc la emoțiile lirice, nu, nu. Eram licean, în fiecare an mă înscriam în cursa aia cu obstacole de-i zicea olimpiada de română, primele etape (pe școală, pe județ) erau la nivelul genunchiului, le săltam dintr-o apnee, urma pregătirea pentru faza pe țară, și aici intervenea Poetul, toată lumea se arunca pe biografie să-i calculeze data nașterii, a morții, a debutului, căutând să intuiască subiectul de la națională, iar dacă nu se împlinea nimic rotund, ochii profesoarei mele de română, cea cu nume de ducă și plecări fără întoarceri, Dora o chema (avea mâini străvezii cu unghii roz), Crin, te rog mult, insistă pe Eminescu, aproape sigur va pica un subiect de acolo, insistă, ia asta de Maiorescu și conspectează, atenție că a mai publicat Alex Ștefănescu patru articole splendide în ”Revista literară”, uite aici teancul de reviste, bagă-le-n rucsac, te rog mult începe cu Eminescu. Acu, trebuie să știți că Eminescu nu a fost un poet de anvergură latifundiară, a publicat un singur volum de poezie și ceva în periodice, undeva la 90 de poezii, cam câte visează de pe azi pe mâine un mediocru poet postmodernist. Nu era deloc surprinzător, erau liniile mari teoretice, încadrarea romantică, simbolistica, venea prozodia la rând, analiza compoziției, o exhaustivă expediție în metrică (încă sunt dresat, ieri îl ascultam pe protopopul de Năsăud vorbindu-mi despre oarece și în timp ce îi ieșeau cuvintele din gură ii analizam reflexiv picioarele metrice, iambii, mai ales iambii, protopopul meu e lușcan și în Lușca de sub păduri se cântă vorbele, mai ales iambii, da). Așa se face că, fundamental, îl antipatizam pe Eminescu. Două persoane mi-au spălat ochiul cu care îl privesc azi. 1. Tata. Unul dintre puținii deținători integrali ai ”Colecției Naționale Eminescu”, ediție începută în 1939 de Perpessicius. Nu pricepeam de ce aruncă bani pe volumele acelea mari, galbene, pe care le suspicionam de ceva colaboraționism socialist reinterpretat, pentru că cercetarea, documentarea și publicarea ”molozului de aur” (cum denumea Maiorescu caietele eminesciene) a continuat și în perioada comunistă- unul dintre miracolele culturale ale istoriei. Volumele alea, între timp risipite în împrumuturi unidirecționale, volumele alea cuprind o parte dintr-un Eminescu despre care majoritatea românilor nu știu mai nimic. Vă recomand din inimă să intrați într-o bibliotecă publică și să le răsfoiți, veți avea un șoc cultural. 2. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, maica Benedictina de mai târziu, cineva îi spusese că este un elev la olimpiadă care dorește să urmeze teologia, a venit în sala de concurs, ață spre mine, mi s-a uitat în ochi mult, cum avea s-o facă ceva mai târziu părintele Galeriu, s-a împletit atunci, între noi, o legătură de suflet pe care moartea n-a dezlegat-o vreodată, i-am împărtășit că Eminescu mi se pare supraevaluat, a zâmbit, a luat o bucățică de hârtie și mi-a scris ”Compendiu de D. Vatamaniuc”. Cred că mai am pe undeva bilețelul ăla, pe la cabana Mamei. Am căutat cartea, am citit-o, Dumnezeule mare, toate volumele galbene din biblioteca Tatei erau acolo, rafinate până la cifra octanică absolută, autocombustă, căutați cartea prin anticariate, o să descoperiți un Eminescu mult departe de tușa romantică, zăpăcită și boemă pe care ne-a inoculat-o mentalul cultural din ultima jumătate de secol, o să descoperiți un savant genial, aplecat asupra unor chestiuni complexe de matematică, sanscrită, statistică socială sau demografie. Și-atunci m-am îndrăgostit de Eminescu. Ar mai fi o carte fundamentală fără de care, participând la festivitățile eminesciene, riști să caști plictisit și nevăzut, în colțul inimii tale: Constantin Noica, ”Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”. De ziua lui Eminescu vă doresc, onest, la multe cărți. Fiecare român care citește o carte e cât o lumânare aprinsă pe mormântul lui. Restul sunt forme.