Dar unde e Primarul…

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Trebuie s-o spun înainte de a deveni cenușă de vremuri, cum se fac toate întâmplările cu toți oamenii și cu toate sensurile pe care le-am trăit, atunci când nu mai trăim. Că dintre toate păcatele pe care le face omul pe pământ, unu-nu-i. Să povestească. Să lase în urma lui emoțiile, oamenii și gustul timpului din care Dumnezeu, Cel Mereu Desculț, i-a dăruit un ev. Fac o paranteză mică, visez o editură unde să public gândurile și amintirile oamenilor. M-a izbit asta într-o zi, memorialistica e singura ramură beletristică unde te poți dezbrăca la pielea goală de stil, de procedee artistice, chiar și de gramatică. Era o zi de marți și m-a sunat Petruța, părinte zice, am găsit un caiet de poezii rămas de Ion din neamul Burduhoșilor, zic nu se poate, Petruța, mi-a fost consilier, mereu încruntat, pus pe harță, rigid ca o așchie de granit înfiptă într-o talpă de copil, nici nu cred că știa să scrie altceva decât măsurători de ziduri și garduri, căci cu asta se ocupase, era zidar, n-a zis nimic Petruța (din neamul Pahonilor de sub pădure), mi-a adus caiețelul la muzeu și-am căzut, omul ăla încruntat, pe care-l trăisem în latura mea dreaptă și pe care-l îngropasem în cimitirul de deasupra râului, scria poezii. Scria poezii, ghemuit în întunericul căsuței lui. Închid paranteza, rămân cu visul editurii și-al acestui încăpățânat gând care nu-mi dă liniște (să pun pe pereții istoriei vieți de oameni simpli, cu pioneze etichetate legal de Biblioteca Națională), închid paranteza și mă întorc la subiect.

Dumnezeu, CelpurureaDesculț, Înviatul meu drag.

Plutind deasupra vieților noastre, nor cu lumini și umbre, nedeslușite ca dimineața următoare unei nopți fără lună.

Era cu câteva luni înaintea revoluției, picasem proniator și întâmplător în satul acela din munți, cu rucsacul în spate și 30 de metri de coardă statică pe umăr, o întâlnisem deja pe Ea și asta-mi schimbase toate planurile (mi-am pus cortul pe malul râului și-am rămas o vreme acolo, în satul acela, căutându-i râsul pe ulițe), se făcuse duminică și în biserica aia înaltă, în care peste niște ani aveam să mă împletesc cu Ea în cununie, în biserica aia plină de țărani cu cămăși albe cu flori la marginea gulerului, cu copii cu ochi rotunzi, ciopliți din cioburi de lapis lazuli, în biserica aia, după predică, preotul Floșui Găvrilă (Dumnezeu să-l legene pașii în veșnicie) a zis deodată iubiții mei, printre noi se află marele patriot și poet Ioan Alexandru, fiul Bisericii, îl poftesc în față să ne vorbească!

M-a luat cu tahicardia spontan, îi citisem imnurile, auzisem vorbindu-se prin subteranele rezistenței culturale despre uluitoarea aventură a sechestrului voluntar în Hagia Sofia (pentru cine nu știe, Ioan Alexandru a rămas închis o noapte în Hagia Sofia în Constantinopol, rătăcit voit sau nu printre coloanele de marmură ale Măreței, singur cu o Biblie), și iată-l în Maieru, satul din munți.

Ochii lui dădeau în clocot. Nasul ascuțit, pistruii de moroșan sadea, părul răsfirat pe frunte de un vânt de factură celestă, desigur, și-a predicat Ioan Alexandru în biserica mare din Maieru, cu înalt a predicat, despre Fiul lui Dumnezeu, despre credința neamului, despre istorie și dragostea de focul crucii, și deodată (că asta face diferența, asta e scânteia poveștii care nu trebuie lăsată să se stingă cu mine), deodată a zis oameni buni, aici e tot satul, aici e sufletul satului vostru, copiii, bătrânii înțelepți, preotul vostru, dar unde e primarul? Unde e primarul satului? Cum poate lipsi el acolo unde e Dumnezeu? Și cum poate conduce el o comunitate care e în altă parte, nu trebuie păstorul să meargă după oi? Unde e primarul?

Mi-am făcut cruce pe loc, eram anul trei la teologie, fiul lui Triandafil și nepotul lui Emanoil, cel cu patru ani de canal pe umeri, mi-am făcut cruce pe loc și mi-am zis omul ăsta e nebun, primarul e comunist și doarme în patul lui cu perne roșii, cum poate întreba așa ceva? Și-n timp ce mă miram de nebunia lui, Ioan Alexandru a ridicat mâinile (cum avea să ridice crucea în Parlament, oprind cu ea hoarda minerilor dezlănțuiți) și-a zis

va veni o zi când primarul va veni la credință aici, lângă oile lui Dumnezeu, și vor înflori dealurile și munții vor striga slava lui Dumnezeu!

O oră mai târziu, poftit la masă de preoteasă, cu lingura rămasă rece în aer, îl ascultam povestind despre Hagia Sofia și despre iluzia trecătoare a lumii în care trăim.

Bun, și acum concluzia, că mereu mă ceartă Mihai că scriu mult și sunt mai greu de citit decât un panou de hieroglife la marginea unui deșert:

vă prezint pe primarul actual din Maieru, Vasile Borș. Licențiat în teologie, cântând în strană Apostolul la fiecare liturghie, purtător de credință strămoșească și împlinitor al profețiilor poetului Ioan Alexandru.

Că cele ce nu sunt cu putință la om sunt la CelDesculț.

De atunci nu mai spun nimănui nebun, nici măcar în gând. De atunci ascult copiii de parcă Duhul Sfânt ar vorbi din gura lor și-mi notez în suflet fiecare vocală, căci Dumnezeu ne-a făcut pe noi și nu noi pe El.