Frăția Psaltirii

de Crin Triandafil Theodorescu
Părinte, asta am priceput, dar mai departe? Ce rugăciuni trebuie să fac? Hai, precis aveți dumneavoastră niște rugăciuni mai speciale.
Mă uit lung spre el, derutat. Profilul recognoscibil al răscolitorului de panacee. Care culege de la călugări din schituri izolate rețete de rugăciune, diverse variabile pe excipientul genunchilor puși în pământ. Care pasează pe bilețele rețetele astea semisecrete, ca pe tezaure ale ocultei, dragă, fii atentă aici, cinci miercuri nu mănânci nimic și a șasea doar apă și pâine uscată, trei acatiste intercalate cu trei paraclise și lumânările să fie neapărat de ceară curată, mi-a spus mie un sfânt cu barbă dintr-o peșteră secretă și mi-a confirmat un preot cu doctoratul în străinătate.
Ridic din umeri, n-am, zic. N-am nici o rugăciune mai specială, n-am învățat așa ceva la teologie, poate că am lipsit la cursurile alea, n-am fost un student prea devotat, mai băteam munții și peșterile între două seminarii, și pe bune, nici nu prea m-am omorât cu buchiseala, chiar nu știu nici un secret de-ăsta. Mă fixează neîncrezător, mă foiesc jenat, nu știu de ce mă simt așa de vinovat la faze de-astea, eu tot spun că sunt un amărât plin de găuri ca un șvaițer și că doar duhul lui Dumnezeu care-mi suflă prin aortă, mă mai ține deasupra apei și noroiului, că sunt cel mai mărunțel om, un leneș și-un pierde vară cu capul plin de visuri, că în afară de inima din mine și două brațe cu care știu să îmbrățișez n-am nimic, nimic, poate ceva, ceva mic, eram în anul doi, în căminul studențesc bătea anticiclonul ruso-siberian (crivățul), mâncam slănină cu pâine uscată și când avea unul dintre noi o întâlnire cu vreo fată făceam colectă pe tot etajul să-i strângem de două prăjituri și două cico, și izbucnește brusc în dormitor o ceartă de-aia studențească, cum se întâmplă când stau claie peste grămadă oameni așa de frumoși și totuși așa de diferiți, și-ncepe unul mai vocal să ne cântărească pe fiecare de-acolo, băi tu ești așa, iar tu ești așa și-așa, eu îmi vedeam de călcatul unei cămăși, eram oarecum în afara câmpului tactic dar ăsta își ieșise rău din fire, era un mitralior care simte nevoia să descarce încărcătorul în tot ce mișcă și suspină, și deodată se întoarce spre mine și-l aud, iar tu, băi Theodorescule, să nu mai faci pe deșteptul că nu ești. Ai tu ceva în cap, dar nu cine știe ce, clar? N-am comentat, la urma urmei puteam fi mulțumit, nu eram desființat complet, ceva aveam, nu mult, o coajă de drojdie pe-acolo, o maia din care Dumnezeul meu poate coace de-o mântuire, m-am mulțumit toată viața cu ”ceva”-ul ăla, mi se întâmplă des să-mi amintesc cuvintele colegului ăluia, nu-i cine știe ce ce am dar domle, e ceva, nu? Și cum orice îmbrățișare începe cu visul ei, tot sper că ceva-ul ăla o să dospească-n mine cândva, tot sper, cred și iubesc la asta.
Și-atunci, părinte, dumneavoastră cum vă rugați? Și-și scoate tacticos un caiețel din servieta de umăr și un pix din ăla din reciclabile, din carton verde, și-așteaptă, și iar mă foiesc jenat. Sunt un prost rugător. Dimineața fug la CeaMaiFrumoasăBiserică, aprind o lumânare și cânt utrenia de unul singur. Mai intră câte-o babă, mai scârțâie ușa câte-o copilă în drum spre școală, dar să fim onești, șase zile pe săptămână va expira omul lui însuși și o zi va inspira lui Dumnezeu. Însă seara…Doamne. Seara… Oriunde-aș fi, oriunde m-aș duce, pe fund de peșteră, în vârf de munte, pe insule uscate și-albe, într-un sac de grenade albastru, casat de forțele navale române, învelit ca un prunc în scutece, un Hristos de lemn micuț. O cruce pe care scrie ”Dumnezeu iubire este”, să nu uit cine sunt și eu. Doi stropi de tămâie, să-mi ademenesc îngerul la îngenunchere, un capăt de lumânare, un vechi pristolnic bicentenar, înnegrit de vremuri și de rugăciunile femeilor care l-au plămădit pe Hristos-Prescura. Și Psaltirea. Catisma de rând, cum curge ea de pe buze drept în inimă și de-acolo țup în sus, în poala Domnului, cuvintele alea de miere și de zbucium, legea iubirii care e făclie picioarelor mele și-mi luminează potecile, și ăia 40 ori 2 de Doamne miluiește care-mi curg pe flacăra din inimă și mi-o răcoresc, patruzeci ori doi de valuri de mare albastră pe-o plajă însetată de dorul cerului, Doamne, catisma mea dragă. Că dacă vrei, omule, uite, hai să ne facem frați de psaltire, vrei? Că după ce-o să citim toată Psaltirea, separat dar împreună, o să simți o iubire mare care crește între noi și inimile noastre vor bate în aceeași orchestră, pe aceeași partitură, vrei?
Și uneori vrea. Alteori bâguie o scuză și pleacă să răscolească dup-o rețetă mai clară, mai profi. ȘI când vine vorba de mine zice și el, dup-aia, are popa ăla ceva-ceva, dar nu cine știe ce.
Dar ăia care rămân, Doamne. Oamenii ăia cu care am început Psaltirea și-am terminat-o, cu care ne-am potrivit catismele cum fac ăia din trupele speciale care-și sincronizează ceasurile, începem cu catisma trei și ne ducem un ciclul întreg, da? Oamenii ăia construiți din prescură vie, care-mi trimit seara mesaj, părinte drag, mă dor ochii și nu văd paginile, ziceți dumneavoastră catisma și pentru mine, că nu vreau să rămân în urmă, să fim împreună, ziceți? Oamenii ăia și îngerii lor, cu care-am crescut Frăția Psaltirii în toți anii ăștia, cu care oftez aceleași cuvinte pe aceleași bătăi de inimă, împrăștiați prin toată lumea, care se roagă pentru mine și pe care-i legăn seara cu psaltirea cum leagănă o mamă un copil în cărucior, să-i fie somnul lin și fără grijă și dimineața cu lumină și pace, oamenii ăia. Că dragostea rupe ușa raiului, de intr-acolo și găuriții, și căzuții, și rămașii de căruța vieții, dragostea.
Dragostea.
Deseară, catisma XX.