de Crin Triandafil Theodorescu
Azi e ziua limbii române. N-am cum respira decât românește; m-am născut în limba asta cum se nasc unii într-un cuib firav pe stâlpul de telegraf, m-am îmbrăcat cu limba română cum se îmbracă pelerina de ploaie pe creasta munților, că e limba în care m-a iubit Mama, în care m-a certat Mamaia că-i mănânc caisele verzi de prin grădină, alungând parfumul lor pe toamna de dincolo de toamnă, e limba în care-și citea Tata visurile, învăluit în fumul pipei și-al aburului de cafea. E limba în care mă iubește Dumnezeu în fiecare liturghie, în care-mi mestec psalmii seara, în care-mi salut vecinii și e limba în care-mi enervez așteptările (mereu înșelate și abandonate, căci așteptările omului sunt gospodine care fac cozonaci și uită să înnebunească nițel la coada ochiului și să-și dea cu parfum). E limba în care-mi șoptesc copilul, încă, la anii lui. Azi noapte m-am strecurat în bibliotecă, e venit câteva zile acasă, Doamne, ce cuvânt. A-casă. O casă deasupra căruia pui un A, îi pui încă un acoperiș. Acoperișul dragostei. Că asta e diferența între casă și A-casă. Dragostea. Casă poate fi oriunde, A-casă e doar unde iubești. Și zic, mă strecor în bibliotecă, Mihai doarme între două cărți și-un laptop uitat pe on, doarme cu o plapumă care-l înconjoară ca șerpii lui Laocoon, îi mângâi în taină fruntea, mustăcește în somn, simțindu-mă, și-apoi îi sărut tălpile alea patrujdoi, noapte bună, puiul meu, șoptesc să nu-l trezesc și când să închid ușa aud noapte bună, Tată, așa aud, cu majusculă, cred că e prima dată când aud TÎ MARE DE TIPAR ieșind pe gura cuiva…
N-am să-mi fac idol cioplit din limba română vreodată, că ea, oricât de savuroasă și vanilată ar fi în gură, oricât de înaltă în mintea mea, e doar răsfrângerea imperfectă a limbii din ceruri, aia de-am întâlnit-o în pruncie, pe strada Oituz din Mangalia, unde vorbeam toate limbile pământului dar ne iubeam în limba inimii.
Și într-o zi, prin Siria deșertică a începutului de secol, ni se strică Aro-ul, și ne agităm toți mioritic pe lângă roata aia cap pătrat, un doctor pe jumătate nebun de dragoste, un inginer (ghinion, inginer de molecule turmentate și electroni rânduiți pe straturi), o profesoară de limbi inexistente și încă un tip taciturn (și prin asta absolut impredictibil), ne agităm toți pe lângă roata aia și dintr-o curte îmbrăcată în ziduri de piatră iese un arab cu turban albastru, egeean, o rupe nițel în engleză și sare oriental cu o mână de ajutor, între timp arăboaica lui o ia pe profă la umbră și-i dă un ceai și-o toaletă omenească (să nu v-aud cu fumuri europene, în materie de toalete și igiene inghinale ne bat deșerticii islamului la scor alb), și după ce reparăm roata cât să țină până la primul oraș îl văd pe arab sfios pe lângă mine, auzi, dar de unde zici că ești? Din România, zic, tace un timp, mi-e clar că n-a auzit de România, dar tu ești creștin, mă întreabă așa, cu cuvintele înmuiate într-un sos de susan, ești creștin? Și mă blochez o fracție de secundă, știu că suntem într-o zonă musulmană și e bine să fii delicat și chiar diplomat, dar Doamne, cum să mă lepăd de Hristosul meu-Iubire, da, da, sunt copilul lui Dumnezeu și-l iubesc pe Hristos, și deodată…fac o pauză scriind asta, că-mi iese sufletul pe ochi…și deodată îl văd pe arab că se luminează și face aripi și-mi sare în brațe și mă învăluie în aripile alea și-mi șoptește fericit în ureche, și eu sunt creștin, ești fratele meu, și eu sunt creștin! Înțelegeți? Cuvintele alea puține, sărace, în care ne-am vorbărit, erau cuvinte din limba cerului, aia de-am pierdut-o noi când ne-am făcut români și greci și găgăuți, limba în care primesc telegrame îngerii păzitori de la Marele Stat Major, fugi repede la amărâtul ăla și ridică-l din durere, du-te-n Lușca și mângâie-l nițel pe amețitul ăla de popă, din limba aia vine îmbrățișarea, și dragostea, și mila și blândețea, din limba aia.
Și într-o zi voi vorbi-o iar prin ceruri, de mână cu străbunicile mele înțelepte, în limba paradisului pierdut. Dar până atunci, frații mei, iubiți, că cine iubește are doctorat în lingvistică celestă și e cu Dumnezeu la masă, colocvial, înțelegându-i Cuvântul revărsat la Nașterea din Bethleem.
Îi mulțumesc Ioanei pentru textul ăsta, pe care habar n-am de unde l-a scos. O vrăjitoare și Ioana asta, ca toți artiștii. Pentru că l-a îmbrăcat în vocea ei blândă, de catifea purpurie pe un divan oriental, îi mulțumesc. Sau, cum spuneau vechii arabi preislamici, ”Dumnezeu cel Milostiv să-ți binecuvânteze mâinile!”
La mulți ani, limba mea plapumă-lingură-albastru-Mamă-praf de drum sub sandale frânte. La mulți ani, limba română. Și nu uitați. Să vorbiți românește e doar românește, dar să iubești e pur și simplu dumnezeiește.
