Duminica a III-a după Rusalii

de Crin Triandafil Theodorescu

Domnul meu stătea pe munte și predica. Predica de pe munte. Mi se întinde un zâmbet pe față, de fiecare dată când ajung la ”Duminica cea fără griji” îmi amintesc de bătrânul Pantelimon din neamul Mititenilor. Stătea uluit și asista la descărcarea, în fața CeleiMaiFrumoaseBiserici, a unor stânci gigantice de marmură jurasică, din care, ulterior, am clădit gardurile. Și-l întreabă pe Viorel (și acesta din neamul Mititenilor, neam ales în Lușca, un fel de familie de York cu rădăcini străvechi), Viorele, ce face popa cu bolovanii ăștia? Și Viorel, punându-și pe față cea mai sobră morgă, bade Pantelimoane, păi popa a adus piatră să construiască un munte drept în mijlocul bisericii. Știi că-i plac cățărările. Duminica o să se urce pe muntele ăla și-o să ne predice de-acolo, precum Domnul nostru în predica de pe munte! Bătrânului Pantelimon i-au expandat ochii a spaimă și și-a amuțit vreo două zile, abia când ne-am apucat de clădit gardul i-a mai revenit pulsul spre normal. Așa că deschid Evanghelia și-i trimit un zâmbet de dor, să-ți fie lumină și bine, Pantelimon din neamul Mititenilor, acolo, pe muntele fericirilor unde te-ai dus.

Când a stat pe munte ținându-și predica, înconjurat de mulțimile alea care ar fi mâncat cer albastru întins pe bob de grâu și a ajuns la evanghelia de azi, Dumnezeul-Iubire s-a oprit puțin, s-a întors zâmbind, a privit peste două mii de ani drept în inima mea și mie mi-a zis-o. Mie. Așa simt de fiecare dată în duminica asta, citindu-i, zăpăcit, izbit cu sufletul de pereții CeleiMaiFrumoaseBiserici, cuvintele răscolitoare, ridicat din odăjdii cu inima, plutind în extaz deasupra mulțimii, că mie mi-a vorbit Hristos. E ziua confirmării mele, azi. Nu vă îngrijiți de ce veți mânca, de ce veți bea, nu vă îngrijiți de haine, că nici Solomon n-a fost mai frumos îmbrăcat decât crinii câmpului. Plutesc. Eu sunt crinul câmpului, eu! Dintre preoții lui, sunt cel mai sărac și cel mai fericit. Și dacă mi se întâmplă vreodată să mă îndoiesc, când îmi curg în ureche spaime (și eu, Doamne, cui voi rămâne? Și eu, Doamne, ce voi lăsa în urmă?), vine duminica asta, ca o apă curată, și-mi stinge orice îndoială. Și toate vorbele lor, Dumnezeule iubitule, se fac nisip în fața vântului, și știu, mai bine ca întotdeauna, că n-am greșit iubindu-Te mai mult decât toate celelalte! Că Tu, Doamne, care cobori în ultima prăpastie din sufletul meu, în întunericul cel mai neatins de iscodirile celorlalți, știi că n-am dorit să am, ci să merg, n-am vrut să strâng, ci să dau. Și decât să-mi clădesc munți dați cu lavabil, mai fericit am fost să-i urc spre Tine. Adevărat vă spun vouă, că nici Solomon nu e mai frumos îmbrăcat decât crinul câmpului. Și dacă Tu mă vezi frumos, Dumnezeul meu, ce-mi pasă mie de ce spun oamenii c-aș fi?

Și citesc toate astea și-mi strălucesc ochii de fericire și abia mă abțin să nu râd sonor de deasupra Evangheliei. Mă simt de parcă Dumnezeu, cu palma Lui care le ține pe toate, mi-ar ridica de pe spate o stâncă de marmură jurasică. Ca atunci, când s-a întors Mihai spre mine, la masă, și-a zis tată, tu ești foarte deștept, spune-mi, cum de ești cel mai sărac dintre preoți, fii sincer, tu o faci intenționat? Și când m-a umplut rușinea până sus, la ochi, acolo unde cu greu am oprit șuvoaiele, și-am tăcut oftând. Că fiule, zace în neamul meu, al tău, un sentiment de deșertăciune pământeană. Că neamul nostru a pierdut, într-o singură generație, trei rânduri de averi, alungați pe rând de bulgari din Cadrilater, de bolșevici de pe malul lacului Mangalia, și din ultima noastră casă, prin demolare. Că asta, în loc să sune dramatic în inima mea, a crescut acolo o credință stranie că decât să ai și să n-ai, mai bine să iubești și să alergi spre altul. Că bogăția mea e dragostea care trece pe drum, și oamenii cu care m-am îmbrățișat vibrând de iubire, cum tremură acul tensiometrului când inima dansează vals cu norii. Locurile pe care le-am pășit. Și țara mea e toate țările, acoperișul meu e cerul de deasupra capului meu și că atâta vreme cât mă va locui Dumnezeu, acasă e în sufletul oricărui om în care dă din aripi Duhul Sfânt și pe care l-am iubit.

Și la urmă se-ntoarce Hristos (dumnezeiește și grav) și zice, căutați împărăția lui Dumnezeu înainte de toate. Și-n altă parte zice că împărăția lui Dumnezeu e în voi. Înțelegi, Mihai, ce duci în tine? O împărăție întreagă, cu străluciri și vorbe blânde. Asta mi-a dat mie Dumnezeu cadou, asta-ți las în inimă. Împărăția toată ți-o las acolo, diamant sub coastele tale răscolite de gânduri. Și nu te îngrijora pentru tatăl tău, copile, că pentru mâncărimea din talpa mea a făcut Domnul o lume întreagă să mă scarpin cu potecile ei, cu țărmuri și cu munți pietroși. Că toate trec, copilul meu, și febra tinereții se va stinge, și morții se vor întoarce-n vis, munții se vor arunca în mări și deșertul va fi acoperit de flori, toate se nasc, suflă de câteva ori adânc și se sting, doar dragostea, copilul meu, nu cade niciodată, niciodată. Fericiți sunt doar cei care au iubit și și-au găsit împărăția dinlăuntrul lor, copilule.

#cincianiprimazi

sursa foto Facebook/Crin Triandafil Theodorescu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%