Amintiri din epoca de gheață

de Crin-Triandafil Theodorescu

E un frig îngrozitor prin căminele studențești, iar apă caldă, o dată pe săptămână, câteva ore. Seara se ia lumina și suntem toți dotați cu lumânări profesionale și semiprofesionale, ca niște adevărați teologi și unii dintre noi, viitori monahi de peșteri închipuite și reale. Îmi plac dușurile reci, mă descurc admirabil, dar nu toți sunt clădiți așa. Aud că studenții din anul trei organizează chete pe dormitoare, închiriază câte o cameră de hotel și se duc pe rând acolo, pe furiș, să-și facă duș și să-și spele rufele; vin cu ele-n sacoșă și le întind pe calorifere, unde îngheață aproape instantaneu. Ăia din anul trei sunt cei mai enervanți, că ăia din anul patru, terifiați de licență, au devenit șoareci de bibliotecă și-și petrec amorurile printre fișe de lectură și tomuri prăfuite, răscolind dulapul cu cote de bibliotecă (azi, când apeși pe un enter și-ți pică pdf-ul în fața ochilor, vremurile când visai o revistă din care să extragi un citat pentru un referat sunt mai de neînțeles ca galaxia vecină). Vreo câțiva semizei din anul trei ridică de la poartă corespondența și pe urmă te strigă pe holurile facultății, Ciprianeeee, ai o scrisoare parfumată, culoare roz, venită din Vatra Dornei, hai sari și tu colegial cu o bere dacă vrei s-o citești anul ăsta! Pare greu de crezut, dar o bere, în vremurile alea, era mai rară ca un Ferrari albastru cu volan de diamant. Ne spălam cu săpun de casă, pâinea cu slănină era felul întâi și dacă prindeam niște gogoși cu zahăr (pe cartelă și ăla), aveam impresia că am nimerit la masa lui Tiberius. Și-mi vine o idee, băieți, zic, hai să strângem câte 50 de bani de căciulă și să închiriem o căsuță poștală la oficiul din apropiere. Mă duc eu o dată pe zi și ridic de-acolo corespondența, roză, albastră și alb-nubil și pe urmă le dăm cu tifla giganților din anul trei. Iar berea o bem noi, în dormitorul 39. Ciprian se ridică într-un cot, mă privește cu ascuțitorile alea și zice păi dacă tu ai fost cu ideea, ocupă-te. Și mă ocup. Sunt un fanatic al corespondenței, am dosare întregi, trimit frenetic plicuri în toate direcțiile, deci sunt cel mai interesat, căsuța poștală nr…stați să mă uit nițel în dosar. ”Urmare solicitării Dv. Vă informăm că la căsuța poștală 80-Sibiu primesc mesaje următoarele persoane: Theodorescu Crin/ N. Ciprian/P. Florin/B. Cosmin și numitul Phillipe.” Deci căsuța poștală 80.
Bun. Treaba merge ireproșabil, în fiecare zi, după masa de amiază, traversez orașul pe diagonală, în stilul nebunului pe tabla de șah, și intru în clădirea poștei cu încântarea dată la maxim. O marmură splendidă, albă, de Rușchița, din perioada dualismului (slab mineralizată, azi pot identifica după culoare stratul de extracție, marmura a devenit un fel de extensie a memoriei mele), pereți alb-cenușă cu arcade fixate pe pilaștri, iar mobilierul din poștă, fără luciu, miroase a istorie și-a geometrie, chiar a spumă de geometrie, vorba lui Marin Sorescu. Îmi plăcea. A. Și încă ceva. Dincolo de tejgheaua erodată de coate cetățenești și chiar tovărășești, mereu, un chip superb, statuar. Ochi albaștri (doi, desigur), cu priviri dense, grele, de lapis lazuli, părul castaniu și-o piele translucidă, de pictură flamandă. Uneori ne mai ciocneam privirile, dar ce zic eu ciocneam, erau așa, fălfâieli delicate, ca aripile unui porumbel care aterizează într-o margine de undă, să se răcorească. Nu-mi pot permite să visez ,sunt un pârlit sadea. Am un singur sacou, două perechi de pantaloni, iar ai mei fac eforturi să țină patru studenți în alergare academică, în patru centre universitare diferite. Mai am patima vicioasă a anticariatelor, care, dincolo de caracteristica romantică a profilului, produce dereglări financiare în bugetul lunar și mai e și încadrată la capitolul păcate grave de tot, că nu de cărți în sine e vorba, ci de o evoluție agresivă a unei boli care se numește bibliofilie. Dezvoltam, încă de atunci, caracteristicile tânărului bogat și trist de care vă spuneam în episodul trecut.
Și într-o zi ochii ăia albaștri ridică peste tejghea o mână parfumată și-un arătător face-o mișcare repetată de apăsare pe trăgaci, și ca teleghidat mă apropii, emoția îmi urcă în priviri, de aproape e cea mai frumoasă fată din lume și miroase a parfum de lăcrămioare, unul din puținele pe care le puteai găsi liber prin drogherii, și-mi zice, ascultă, tu ești Crin Theodorescu? Ăăăăă….daaaaa….și mă lichefiez spontan, știi ceva, zice? N-ai vrea să ne întâlnim deseară, la ora opt, în fața bisericii catolice? Ba bine că nu. Vreau instantaneu. Dar să fii discret, da? Discret. Și intru în camera studențească, neagră și urâtă, cu dulapurile alea metalice, băi fraților, o știți pe frumoasa aia de la poștă, cu priviri de lapis lazuli? Am întâlnire cu ea! Virgil întreabă contrariat din pat și ce-i aia lapis lazuli, Ciprian că e o rocă, eu de colo că e un mineral, și ne încingem la niște discuții imberbe și inutile până îmi pică dintr-odată fisa, stați așa că sunt falit, cu ce scot fata aia în oraș? Și ne agităm toți frățește, umblă o căciulă din dormitor în dormitor, aruncă frații mărunțișul din buzunare și până și ăia din anul trei aruncă ceva, hai că asta am rezolvat-o, dar cămașa? Aia cu care mă duc la cursuri e deja murdară, aialaltă nu-i călcată și nu-i curent electric pe rețea. Încap cu greu în cămașa proaspătă a unui coleg, azi călugăr în munții Vrancei, să fie binecuvântat, se vede treaba că ăsta era un semn, îmi lustruiesc pantofii și la ora 20, emoționat, iată-mă în fața bisericii catolice (baroc vienez timpuriu) cu un superb buchet de crizanteme (10 lei foarte dureroși). Și-o văd. Fata asta nu pășește, ea plutește. Se apropie dinspre zidurile medievale, și oricât îmi ascut urechea nu aud țăcănitul tocurilor pe bazaltul caldarâmului. E firesc, e imaterială ca un înger și am un sentiment fierbinte de epifanie și-o impresie foarte mișto despre mine. E, de departe, cea mai frumoasă dintre frumoasele acestei lumi. Nici măcar nu știu cum o cheamă, dar ce unduios îi flutură eșarfa verde pe pardesiu, și ochii ăia, Doamne, ochii ăia. Și se oprește în fața mea și ochii ăia se fac brusc mari, foarte mari, întinde degetul spre buchetul meu și zice ce naiba e asta? Mă bâlbâi, știi, niște flori, de când te-am văzut am știut că există o conexiune astrală, la nivelul vibrației, că sufletele noastre, că pe-aici și pe dincolo și ea mă întrerupe brusc și zice auzi, ia lasă vrăjeala că nu de asta te-am chemat. Fii atent ce-ți spun că nu-ți repet, și dacă spui cuiva nu o să recunosc vreodată că am zis asta. Vezi că vine în fiecare zi un ofițer de la securitate și-ți ia scrisorile, se închide în biroul dirigintelui, le citește, le lipește și ți le pune înapoi în căsuța poștală! N-ai auzit asta de la mine, da? Și încă ceva. Nasoală cămașa, nu se potrivește cu sacoul, hai servus!
Și se întoarce și dispare pentru totdeauna.
Se face-un frig prin burg, deodată, de-mi ridic gulerul de la sacou, îndes crizantemele alea sinistre într-un coș, (abia anul următor aveam să aflu că sunt florile înmormântării, inimile îndrăgostite sunt ființial inculte), mă mai învârt ineficient două ceasuri prin oraș, și când târziu, în noapte, intru tiptil în dormitor, de sub plapume se aud vocile fraților, băi cum a fost, spune-ne? E mișto? Ai condus-o acasă? Ai sărutat-o? Hai bă zi. Nu zic. Mă dezbrac pe întuneric de cămașa aia nasoală, un gentilom nu vorbește niciodată despre viața lui amoroasă, da?
Și-apoi mă pun sub păturile multiple la dârdâit, să mă încălzesc.
E un frig îngrozitor prin căminele studențești și apa caldă, o dată pe săptămână, câteva ore.
Crin Theodorescu, dosar de urmărire informativă 80.809/RSR/Ministerul de Interne/ Arhivă fond informativ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%