„Nu poți ști niciodată ce rezultat vor avea acțiunile tale, dar dacă nu faci nimic, nu vei avea niciun rezultat.” Mahatma Gandhi

Ce frumoși sunt oamenii de azi?

Articol scris de Crin Triandafil Theodorescu

O să vă povestesc curând cum a fost prima zi în care L-am dus pe Hristos pe cruce, prin casele creștinilor. Acum nu pot, mă încearcă o stare febrilă și pe sub piele se joacă un campionat mondial de tenis de câmp, cu lovituri lungi și icnete înalte. În plus tușesc fără cel mai elementar respect, măgărește aș spune, și iată c-o spun. O să fac un duș fierbinte și o să aplic metoda mea personală, prima cu care încep orice boală. Renașterea. Un duș fierbinte, înghit o aspirină și mă ghemuiesc sub multe straturi. Nu oricum. În poziția fetală. Închid ochii fierbinți și mă întorc în burta mamei mele, înainte de a începe totul, plutind fără vină în amnioticul primordial. A doua zi mă trezesc ca un prunc nou născut și eu, păgân pe jumătate, chiar cred că așa este. Când te ghemuiești în poziția aia zâmbește Dumnezeu candid, din logiile cerești, amintindu-și cât de ingenuu ai fost înainte să înceapă toate. E un soi de rugăciune pentru omul care-am fost, varianta îmbunătățită a tot ce-am reușit dup-aia. Mâine voi fi bine. Nu e gripă, nu. E o reacție emoțională. Nu e simplu să intri cu Hristos pe cruce în casele creștinilor, într-o asemenea zi. Vă voi povesti mâine sau curând. Pe măsură ce trec anii umblatul cu Botezul translează geografia imediată într-un plan rafinat până la sublim. Că oamenii ăștia nu pe mine mă primesc, săracul și necăjitul. Ci pe Cel pe care-L duc în cârcă până la învierea mea, desculțul de serviciu al istoriei omenirii. Zilele astea au crescut cu anii și s-au transformat din câmpii verzi în munți încețoșați, prin lumina difuză a norilor se întrevede soarele strălucind promițător. De aici cred că vine febra asta, delirul ăsta de dincolo de cogniție, din iubire. Iar iubirea e irațională și chiar antirațională, în periferiile ei interpretative. Unul dintre cei doi băieți cu care am umblat cu crucea a simțit asta, am ieșit dintr-o casă (ca dintr-un suflet cu ferestre spălate cu lacrimi și oftaturi), s-a întors spre mine și-a zis părinte, ce frumoși sunt oamenii de azi! Am încremenit. Puțini înțeleg asta în rădăcina ei cea mai pură. Copiii se prind imediat. Imediat. Ce frumoși sunt oamenii de azi! Nu ăia de mâine, nu cei de ieri, cei de azi, ăia care au deschis ușa unui Dumnezeu discret ca un naștere într-o peșteră, ca o înviere între doi ticăloși fără pereche. Ce frumoși sunt oamenii de azi, părinte! M-am uitat la el perplex, parcă eram cu Socrate adolescent pe podul Luștii, fiule, ziua de azi e ziua care va conta în ochii lui Dumnezeu, toate celelalte sunt lovite de nulitate absolută. E ziua care contează, ziua de lumină.

Dar nu despre asta vreau să vă scriu. Ci despre Nicolae. Vă rog să vă rugați pentru el. Știe Dumnezeu care Nicolae, în ce salon din care spital, cu ce diagnostic și la ce bloc operator. Nu mult, nu sofisticat, după altgoritmi consacrați prin medii de autoritate eclesială. Doar atât, ”Doamne, fii cu Nicolae mâine!” Și nu vă desconsiderați, oricât de păcătoși sunteți, oricât de neduși la biserică ori nedeprinși cu psaltirile înalte. Am eu o bănuială că e chiar invers, urechea Domnului e plină de aspirațiile drepților Lui, pe liste lungi și alambicate, pe capitole de cheltuială. Când un păcătos se pune în genunchi îi dau lacrimile de emoție ca unui tată care-și vede copilul întors acasă după un lung sezon de hoinăreală. Nu mă întrebați de unde știu. Căci copilul ăla rătăcitor eu sunt. Eu sunt fiul ăla, eu.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.