Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Nu că a încercat să mă escrocheze doare, am devenit deja imun. După o viață de ghemuit rugăciuni în poala Înviatului primești darul ăsta, pe care îl au preoții bătrâni, al cunoașterii firii omului. Uneori e de ajuns fracțiunea de secundă în care ți se intersectează privirea cu cel care îngenunchează, și-ai înțeles totul, ai auzit deja nevorbitul lui.
Nu asta doare.
Drept în inimă m-a izbit povestea lui mincinoasă, construită atent, o șarjă menită să te rostogolească emoțional, să ți se strecoare sub armura precauției. Că i-a născut soția, din păcate copilul a murit, ea a fost transferată urgent la spitalul municipal, să-i trimit câteva sute de lei în cont să aibă să ajungă la ea, mi-i înapoiază când își ia salariul, știe că sunt un preot cu inimă bună și m-a și colindat cândva, împreună cu mai mulți studenți.
El încă nu a aflat. Că ceea ce proiectezi în mintea ta, aceea se împlinește. Și că pentru câteva sute de lei își lasă inima inundată de o nenorocire cu potențial de împlinire.
Ieri a plecat Mama.
Val vârtej, cum face ea, și-a așezat trollerul în portbagaj, ne-a îmbrățișat și-a decolat. Fără motive serioase, de obicei nici nu ni le dă, tura asta a spus că vine ploaia și ea pleacă. De parcă ar călători călare pe un măgar. Amuzant, dacă stai să te gândești.
Conduce la aproape 80 de ani, atentă la limita de viteză și la priorități. S-a dus înapoi, la ea în munți, la cabana construită de Tata, de care nu s-a mai putut dezlipi după moartea Lui. Sunt convins că Tata e lumină prin curtea aia, printre brazii plantați de ea acum câteva decenii, azi pădure, pe malul pârâului ăluia fantastic, cu roci de toate mamele și culorile (o adevărată salată de boeuf a geologiei). E o călugăriță veritabilă, își umple nopțile cu lecturi pioase și-și notează într-un caiet neologismele. Își cunoaște fiecare plantă de pe proprietate, multe poartă nume. Nu pleacă din sălbăticia aia cu săptămânile. Mama mea nu are frică, într-o seară nu răspundea, ne agităm toți frații, și într-un târziu răspunde totuși, Mamă, Mamă, te-am rugat de o mie de ori să răspunzi la telefon, ce s-a întâmplat? A, păi nimic, stați liniștiți, lătrau câinii și-am luat lanterna și m-am dus în pădure, să văd de ce se agită.
Asta e Mama. Am renunțat s-o implor să vină în civilizație. S-o înțeleg altfel decât acceptându-o așa cum e. Vine când vrea, stă cât vrea, mănâncă ce vrea și pleacă tot așa, când vrea ea.
Dar într-o seară, pe terasă, Mamă, spune-mi, care e taina ta?
Să visezi. Să visezi tot timpul, să ai planuri, chiar dacă se dovedesc inutile sau ridicole. Să nu te oprești din visat. Ți-am spus că vreau să demolez vechea magazie și să construiesc alta?
Că în cele din urmă, devii propriul tău vis.
Mințind, devii propria ta minciună.
