Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Astea n-au fost lansări de carte, au fost revărsări de suflete. Râuri de inimi fluide îmbrățișându-mă, topindu-mă într-o lumină de cristal. Încă nu mi-am revenit, și nici nu vreau să-mi revin. Toți oamenii ăștia care m-au îmbrățișat mi-au întărit credința că rostul meu e să călătoresc prin viață ca printr-un continent nou, căutând desculț iubirea. Și m-au vindecat de spaima mândriei. Îmi sunau în urechi cuvintele lui Mihai, să nu te trufești, tată. Nu m-ați lăsat să cad urcând, voi, cei care mi-ați șoptit în urechi, în timpul îmbrățișării, concentratul de viață. Durerea, dorul, zbaterea, fericirea. Care mi-ați oftat pe umăr, care m-ați cutremurat cu mărturisiri înalte ca munții albi pe creștet.
Încă nu-mi revin, și nu vreau să-mi revin vreodată. Am ajuns la locul care mi se cuvine pe vecie, locul din care-L văd pe Dumnezeu cel mai clar, sunt în loja centrală a vieții mele.
Pe blonda aia o văzusem la coada pentru autograf, înaltă și cu o privire pătrunzătoare. Sunt oameni care se uită în tine cu autoritate, îi întâlnesc deseori în viața asta, se înfig cu ochii în inima mea ca și cum m-ar cunoaște. Ca și cum ar cunoaște ceva despre mine ce nimeni nu mai știe și asta le dă dreptul să mă privească pieziș. Am început să mă foiesc, jenat, simți momentele acestea apropiindu-se implacabil, constant, și când a ajuns în fața mea a deschis gura și-a zis de-a dreptul, auzi, tu mă recunoști?
Știam că ajungem aici, simțisem, mă fâstâcesc, încerc o scuză ridicolă, știți, au trecut mulți ani peste mine, văd prost și sunt bătrân, ea chicotește curat și zice eu sunt Ioana de la etajul 1, am locuit cândva în același bloc, știi ce vreau să-ți zic? Că eram prietenă cu soru-ta, Chende Nicoleta Reveica, și într-o zi când erai plecat în munți ne-am strecurat amândouă în camera ta. Ți-am verificat toate sertarele de la birou, aveai o corabie cu pânze în bibliotecă, am deschis și șifonierul (mă foiesc dublu jenat aici), erau toate hainele perfect aliniate și împăturite, și dacă vrei să știi ți-am atins și celebrul trening albastru de care ai scris în cartea ”Într-o zi se va termina”. Deasupra patului plutea, prins cu o sforicică, un avion care visa să zboare undeva.
Și atunci, deodată, înțeleg.
Că noi suntem depozitarii memoriei pierdute de ceilalți. Cu treningurile, avioanele și șosetele din sertarul uitat al adolescenței. Cu vorbele, faptele și zbaterile din piept. Tot ce am lepădat în uitare se află păstrat în ceilalți. Că ei devin niște sipete ale ființei noastre trecute, că ne refuză moartea și într-un fel greu de înțeles, ei devin eul nostru trecut. Că între noi și cei care ne-au luat amintirile în suflet se permeabilizează o piele de ființă vie și amintirile noastre trec de la unul la altul, într-un schimb de identitate care ne transformă pe toți într-o ființă mare și plină de duioșia vieții.
Și râdem amândoi, ca doi copii dezgropați din două corpuri de oameni la marginea bătrâneții, și-mi amintesc și eu ceva,
era foarte frumoasă și acceptase o întâlnire romantică, o chema Mariana și avea ochi străfulgerători (ar fi trebuit să înțeleg, ar fi trebuit să înțeleg), cumpărasem un buchet splendid de trandafiri, cu prețul economiilor mele și, dacă nu mă înșel, ale surorii Oana Theodorescu, mă învârtisem caraghios prin fața cinematografului, apoi s-au deschis ușile, mulțimea a fost aspirată de sala mare de proiecție și eu am rămas singur și caraghios pe dalele alea de marmură murdară, am tăiat-o spre casă scufundat definitiv (cum sunt toate dezamăgirile din dragoste în adolescență, extincții, catastrofe planetare, prăbușiri de plăci tectonice), și urcând în scara de bloc m-am trezit cu buchetul ăla în mână, nu mă puteam duce acasă cu el, recunoscându-mi înfrângerea pe frontul iubirii, așa că l-am lăsat la ușa apartamentului Ioanei, îmi plăceau ochii vii ai puștoaicei,
ea râde cu toată gura și nu-și mai amintește de trandafirii ăia de pe preșul de la intrare,
apoi ne îmbrățișăm și ne despărțim pentru cine știe câte alte decenii,
că asta suntem, tezaurele memoriei celorlalți, și ceea ce am trăit fâlfâie duios în amintirea lor, ca și cum nu ar fi moarte, ca și cum nu ar fi timp și uitare și trandafiri uscați uitați pe-un prag de fată cu ochi vii.
