Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Când în fine adormi și inima ta își revine din galop, când te învelești cu părul roșu și respiri metronomic, atunci, iubito, mă apuc să sap ca un pușcăriaș pe sub coastele tale
galerii proaspete,
săli doldora de diamante, de cutii de ciocolată și pocale cu vinuri seci, bogate în tanini, cioplite după chipul și asemănarea gustului tău,
să nu simți capcana în care te trag cu fiecare pas, cu fiecare icnet de bucurie, tot mai departe și tot mai departe în peștera din mine, să mă bântui până la sfârșitul evului hipnotizată de străluciri,
tot mai departe pășind în galeriile din mine, sub coastă, sub aortă, Ariadno cu părul de foc,
dusă cu inima prinsă-n capcană tot mai în străfunduri, căci va lăsa femeia casa părinților ei,
tot mai adânc în mine, șoptindu-ți cântece străvechi din Arhipelagos, să nu te trezești, să ne prindă învierea de mână prin întunericul trifazic,
noaptea, când dormi liniștită sub valurile părului tău de vrăjitoare, cioplesc noi galerii în care să te rătăcesc pentru veșnicie, umplu peștera cu amintiri inevitabile,
căci nimeni n-a coborât atât de adânc într-un om cum ai făcut-o tu în mine, Ariadno,
rătăci-te-aș.
