Lucrurile mari nu pot fi văzute decât privite de jos în sus

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Și totuși, e bine. Așa se pășește înainte, prin celălalt, că ăla de-ți vorbește altceva decât gândești nu e el, tu ești. Suntem locuitorii aceleiași cetăți, sprijinim cu umărul aceleași ziduri de apărare, patrulăm sub același cer. E ceva în noi care locuiește în toți ceilalți, chiar și în cel care ți se împotrivește. Că așa merge omenirea înainte, așa merge viața, căutând căi noi, poteci obscure, nemaiumblate de nimeni, îndrăznind. Diversitatea naște soluții, și nu doar în natura biologică, ci în stufoasa și cutezătoare minte omenească.

Doar să nu uiți că cel care îți vorbește tu ești.

Cu asta m-am ales din toate răscrucile astea, cu asta. Toate barbotările spiritului, toate desanturile angulare în agora cetății, toate au un sens bun și cald. Chiar și atunci când a trebuit să mă aplec ca bolovanul aruncat de fratele meu să nu-mi rupă dinții și să mă coboare în țărână, până la urmă bun a fost și asta. Că s-a cutremurat cât de aproape a fost și în inima lui s-a înfipt un jalon pe care nu-l va mai trece. Clipa aia când i-a părut rău a fost un catharsis recapitulativ. Cât de aproape a fost să-mi frângă, din inimă, stâlpii pe care se sprijină acoperișul Duhului Sfânt.

Dar mai presus de toate e bine, e bine. Seara, după ce închid Psaltirea, mușc cu poftă din minutul rusesc. Nu știți ce e minutul rusesc? Apare menționat sporadic la clasicii ruși, în belle epoque, înainte de a pleca de undeva, dintr-un loc unde au stat vremelnic, aristocrații strângeau bagajele și lăsau valizele la ușă. Apoi principii, viconții și prințesele se așezau tăcuți la marginea patului. Închideau ochii și se umpleau de gustul bun al amintirii. Se goleau de rău și de neplăcere, și în vidul inimii care tăcea cobora Dumnezeu să dea cu mătura. Se întâmpla atunci un transfer nevăzut între lumea de jos și cea de sus, o subtilă devoțiune între timpul trecut și cel care urmează să vină. Așa-mi termin toate rugăciunile și toate zilele, cu un minut de tăcere deplină. Pe fruntea lipită de podea și prin picioarele mele desculțe se strecoară liniști blânde, azurii, și o pace curată ca o plămadă de pâine bună de vârât în cuptor îmbracă totul în lumină. Așa fac mereu, și propria mea trecere va fi un minut rusesc de tăcere. Și acum, în zilele astea tulburi, doar liniște și pace am auzit șoptindu-și una alteia, taine, în mine. Ăsta e marele război pe care-l câștig și singurul care contează. Nu doar să nu-l urăsc pe cel care-mi brăzdează carnea cu sabia cuvântului, cu ascuțișul privirii încruntate, cu pumnul strâns a ură. Ci să îl îmbrac în haina iubirii mele. Ăsta e marele meu câștig, că din toți pe care Dumnezeu mi i-a scos în drumul vieții, pe nici unul n-am pierdut din inimă.

Și mâine e o zi.

Lucrurile mari nu pot fi văzute decât privite de jos în sus.