Articol scris de Crin Triandafil Theodorescu
Și se zbate deodată sufletul în tine și-i cresc muguri de aripă și pleci, pleci ca să-ți hrănești duhul ăla care te locuiește ca pe o sticlă ascunsă în fund de mare, te îmbraci în albastru ca într-un cer, să-ți țină de cald și de dor și te duci prin lume beat de fericire, cerșind frumosul pe la colțurile ei îndoielnice, zâmbind tâmp celor care te vor mai încolo, dă-te domnule din drum, dacă vrei să caști ochii la stele du-te mai într-o latură, nu vezi că încurci oamenii? Hai dragă că ăsta e nebun, zâmbește ca tâmpitul, și te simți așa de cald și gol de toate, gata să fii umplut până la marginea ochiului de frumos și de emoție, că pentru a avea totul trebuie să renunți la tot că mor înțelepții ca neînțelepții și ca nebunii și lasă altora bogățiile lor, tu ești gol și desculț la inimă și ți-ai lăsat în sertarul noptierei și numele și prenumele și renumele și mai gol ca tine nu-i decât amprenta Desculțului din praful uliței și e atâta mântuire în pieptul tău de cerșetor și la fiecare colț de stradă îți trage cu ochiul un Răstignit vesel, Hristos anesti și treci mai departe dansând nebun și beat,
O să mă întorc fără să viu de tot și o să plec fără să deranjez, că plimbătoare e inima mea pe acest pământ și plină de dorul de dincolo.
