Marcele, m-am visat azi noapte pășind prin deșert și căutând o apă să înot

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

M-a răvășit Marcel Petrisor, cu durerea lui sfâșiată pe lung, cu șoaptele lui hemoragice, cu zbaterea neînțeleasă, s-a urcat pe motocicletă și-a plecat în lume de-a latul, că pe înălțime ar ameți acum, zicea undeva Paler că e dumnezeiește să te izolezi pe insula ta, cu toate ispitele tale, că omul care pășește prin deșertul din el riscă să-și întâlnească conștiința în cea mai curată formă și, să știți, nimic nu poate fi mai înfricoșător, e ca și cum ai veni acasă repede să-ți cauți cheile uitate și-l găsești pe Dumnezeu în persoană și fără gărzi personale bând cafea din ceașca ta preferată și așteptându-te răbdător să te îmbrățișeze, că paharul este în mâna Domnului, plin de vin curat și binemirositor, și-l trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat, din ea vor bea toți păcătoșii pământului, doar bețivii, nebunii, copiii și sfinții pot traversa deșertul vieții levitând, fără să-i observe nisipul, cu inima plină de apa fântânii bine ascunse, poate niciodată găsită și gustată,

Marcele, m-am visat azi noapte pășind prin deșert și căutând o apă să înot, m-am trezit frânt de-atâta târâș printre dune, doar cine a umblat pe-acolo știe cât doare fiecare pas, cât de mult dai înapoi după ce ai mers înainte, cum ți se scurge vlaga prin rădăcinile picioarelor spre centrul lumii, și căutam o apă mare să înot, să beau din ea ca în copilăria mea întinsă la soare pe calcarele sarmațiene de la Vama Veche, când credeam că marea e o ciorbă gătită de Domnul, săratâ cât trebuie, cu pește și verdețuri și numai bună de băut, m-am trezit tulburat de grija pentru tine și de visul meu de neînțeles, azi e sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, un împărat cu credință bătea dealurile de la miazăzi de Cetate și a găsit apă și n-a crezut, găsise apa vindecătoare de răni și n-a crezut și Dumnezeu l-a umplut de înțelepciune,

știi cum a căzut imperiul? Lasă-i pe istorici, că nu hunii, nu vizigoții, nu avarii și nu otomanii, ei și-au prăbușit singuri imperiul, era un împărat care bătea deșertul gândurilor, inversul împăratului de azi, îl chema Domițian și ăsta, în spaima lui, a luat decizia să alunge din Cetate pe toți filosofii, au plecat atunci împrăștiindu-se prin deșerturi Epictetos din Hierapolis, Diognetos și Quintus și-atunci imperiul s-a prăbușit și pe porțile lui sfărâmate a pășit Înviatul meu Desculț cu cupa plină de apa vieții,

asta doream să-ți spun, că schimbarea e bună, să nu te temi, amintește-ți de cuvintele înțeleptului împărat Marc Aureliu,

e aproape uitarea ta în privința tuturor, e aproape uitarea tuturor în privința ta,

iar câinele ăla pe lângă care ai trecut, muribund, care cerșea ceva, plin de boli, pășind cu greutate și absurd înspre propriul lui deșert, care te latră în coșmarurile tale, câinele ăla se născuse doar ca să-ți stârnească în inimă frumusețea compasiunii și și-a făcut datoria, și-a împlinit deșertul lui,

m-am trezit dimineața uimit de visul meu prelung, pășeam prin deșert căutând apa din care să beau, nu o fântâniță, o mare, un ocean translucid din sticlă de Murano vie, să înot mult și gol, dezbrăcat de toate suferințele poluante și deodată am înțeles, căutam o plajă prin deșert și ce e o plajă decât o mulțime de nisip, și ce e un deșert decât o mulțime de nisip care-și așteaptă valurile sale?

Ești deșert acum, fratele meu zdrobit, dar Înviatul meu Desculț, pe urma căruia pășesc rostindu-i binecuvântarea, îți va face inima plajă, după cuvântul lui David,

Și nu m-ai lăsat în mâinile vrășmașului, pus-ai picioarele mele în loc desfătat.

Doamne, ce text dezlânat, te îmbrățișez cu dor, să te întorci acasă,

acum fug la Izvorul Tămăduirii. Ia-o ca pe o profeție, în sufletul tău va păși Desculțul meu, curând, și noi vom fi nu doar frați după poezie, ci frați după Înviere. Că Învierea e tămăduirea și a Desculțului e slava, amin.

Sursa foto Pixabay