Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Mi-a plăcut cum s-a îngropat papa pe el însuși, căci murim așa cum ne trăim, în pantofii ăia vechi, purtați în numele Celui pururea Desculț, mi-a plăcut. Și mi-am amintit de ziua aceea, ceva decenii de atunci s-au dus, eram preot în munți, trăgea să moară un bătrân cu față costelivă, aridă, cu ochii ăia gigantici și albaștri, l-am spovedit și i-am dat să mănânce din Dumnezeul veșniciei, să-I bea sângele Noii Legi, și când să ies din cameră, deodată, zice bătrânul părinte mai stai o țâr să-mi dau averea, și sub privirile mele zăpăcite de uimire și-a împărțit bătrânul pământurile și pădurea și cele două colibe păstorești din munte, în fața copiilor în lacrimi, Ioană, tu nu iei nimic, că ție ți-am ridicat toți casa, Vasile, tu iei locul de la Răpă și pădurea de deasupra să i-o lași lui frate-tău, să aibă lemne de foc că are casa plină de copii,
fără notar, fără înscrisuri, fără murmure de nemulțumire, doar capetele alea plecate și legea lacrimilor și șoaptele lor,
da tată,
da tată,
și-am ieșit din casa aia gol de toate, că dacă am vreun ne-păcat ăsta e, de nimic nu mi s-a lipit sufletul în lumea asta, doar de urma pașilor Lui din pulberile potecilor, de nimic altceva.
Când l-au pus în Santa Maria Maggiore mi-am amintit de clipa în care am ieșit din biserica aia, cu Ea de mână, pe jumătate leșinat de la opus sectile-ul pe care tocmai pășisem, era o cerșetoare făcută ghem pe treptele bătrâne, cu baticul acoperindu-i ochii, că ochii vorbesc repede despre cine ești tu de fapt, nu poți cerși milă cu ochi de neiubire, așa să știți, când vedeți un cerșetor uitați-vă întâi în ochii lui, acolo sunt rănile și membrele lipsă, ochii, și trec pe lângă ghemul ăla de zdrențe și-i zic la plezneală, în română, merge treaba azi? Și vocea țigăncii calmă, de ghișeu, voce de funcționar la mijlocul programului, nu prea merge, boierule, când e vreme frumoasă nu prea merge, dă Doamne o ploaie, și mă trezesc fără să-mi dau seama că mă închin și zic dă Doamne o ploaie, sub privirile Ei consternate,
cerșetoarea aia în zdrențe bine studiate, de care sunt convins că se lepăda seara ca de o uniformă de serviciu de salubritate cerească,
papa în pantofii lui uzați și sandalele mele albastre, setea asta a mea de dezbrăcare de lume, că fericit cel care nu nădăjduiește în nedreptate, spre jefuire nu poftește și inima lui nu și-o lipește de bogăție, și peste toate Blândul Înviat, cu iubirea lui absurdă, nebună, împrăștiată împotriva oricărei dreptăți, că vorba lui Isac Sirul, să nu blasfemiem susținând că Dumnezeu e drept,
Iubirea Lui, îmbrățișându-ne pe toți, bogați și săraci, împărați și soldați, infirmi la inimă și sfinți levitanți, catolici și ortodocși, fâcând din inimile noastre pământ nou împărăției.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
