Articol scris de Crin- Triandafil Theodorescu
Hristos a înviat!
Pe Străbunica eu am spovedit-o, înaintea Marii Plecări. I-am luat toată viața trecută și i-am spălat-o cu iubirea Înviatului, că cine mult a iubit, aceluia mult i se iartă. Apoi i-am așezat-o înapoi, pe trupul firav, și Străbunica a plecat.
Pe Strănepoată eu am botezat-o, imediat după Marea Venire. I-am luat toată viața viitoare și i-am spălat-o, cu iubirea Înviatului, că mult va iubi și mult i se va ierta. Apoi i-am așezat-o peste sufletul firav, și Strănepoata a venit.
Ca într-un sariaj. Sariajul e chestia aia din geologie, rostogolirea stratelor de roci, cam cum rostogolește Ea tortul cu mere, după ce-l scoate din cuptor, îmbătând toată casa parohială cu mirosul de vanilie și zahăr ars. Rocile vechi, bătrâne ajung la suprafața pământului, și cele tinere sunt strivite dedesubt, marmurele albe, coapte la fierbințeala sânului teluric, se trezesc la suprafață, să-și facă Michelangelo Piete și vechii latini opus sectile pentru tălpile păcătoșilor care iubesc, iar calcarele sunt apăsate, să se coacă, cam cum se face o Strănepoată Străbunică și o moarte înviere, cam așa.
Într-o zi, Strănepoata și-a luat ochii Străbunicii la purtare și cămeșa-ie în care Străbunica s-a măritat și a venit la CeaMaiFrumoasăBiserică, scrutându-mă printre gene cu aceleași priviri piezișe ca cea care-a plecat. Ridic potirul și mă izbesc ochii amândurora, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp, și chiar așa, ce s-a întâmplat, o moarte, o amărâtă de moarte? Mi se lipește inima de cămașa veche pe care o poartă Strănepoata, o opresc după slujbă și o îmbrățișez ca pe Străbunică odinioară, o rog să mă lase să îi admir cămașa, ea ridică mâinile veselă și deodată mă izbește adevărul ăsta, deodată înțeleg. Cămașa grănicerilor năsăudeni, care m-a frapat mereu cu morfologia ei incomodă, are formă de cruce. Cum avea il saio-ul sfântului Francisc, în care s-a îmbrăcat într-o zi. Și-a pus sandalele de drum fără întoarcere și a pornit spre cer, trecând prin inima oamenilor pe care i-a îmbrățișat. Il saio, haina cerșetorilor. A celor care poartă sandale și pășesc cu tremur de inimă în căușul pașilor Desculțului.
Pentru că nu murim, trecem uite-așa, din unii în alții, îmbrăcându-ne generație de generație într-o cămașă veche de purtat, bună la nuntă, bună la botez, bună la iubit și la iertat.
Pentru că adevărat a înviat.
