Știți voi cum miros cărțile arse în curte și călcate cu bocancii? Rugați-vă să nu aflați

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Cu ocazia zilei de comemorare a victimelor comunismului, închinăciune. Întâi, bunicului meu, Emanoil. L-au înșfăcat brutal și l-au trântit în curte, cum prinde ciobanul mielul și-l pune sub genunchi, să-i taie gâtul în iarba verde. Fix acolo, ceva mai târziu, i-au ars cărțile și i le-au călcat în picioare.

Cred că a recunoscut. Și Tata credea la fel. Patru ani de canal, câteva luni de pușcărie. Nu mai era nimic de ascuns, de fapt, era căpitanul portului, semnase carnetele alea de marinar, îmbrăcați în hainele mirosind a motorină și-apă de Dunăre șiruri lungi de țărăniști și liberali se urcaseră pe șlepurile care mergeau la Viena și ceruseră azil politic, până la urmă l-au înșfăcat comuniștii, cineva îl vânduse.

Emanoil, fiul lui Dhimitrie, tatăl lui Triandafil, din neamul Theodoreștilor, marinari la Dunăre.

Când s-a întors, Bunicul era îmbrăcat într-un om nou cum nu mai văzusem. Crescuseră pe trupul lui niște ziduri înalte, de piatră albă de Dobrogea, și nimeni nu i-a mai zărit sufletul ascuns acolo, un suflet ghemuit peste propria lui durere, să o sufoce, să-l doară doar pe el, să ne protejeze, ca un soldat care se aruncă pe o grenadă ca să-i salveze pe ai lui. Tăcea lung și ofta din adânc, ca pentru o ultimă dată, ca pentru tot ce îndurase acolo. Oftaturi recapitulative. L-au iscodit ai mei, puțin. Puțin ieșea din gura lui, frânturi, să nu-i întristeze, strângea din dinți și înghițea în sec amintiri și cicatrici de-a valma. Așa le zicea. Să nu vă întristez. Eu bănuiesc altceva, că ceea ce se petrecuse acolo te făcea neom. Și lucrurile neomenești nu au ce căuta între oameni. Știu că le era atât de foame încât mâncau cruzi și pe loc șerpii pe care-i găseau sub pietrele încinse de soare. Se adunau câțiva cerc, ca la o cină de taină, și sfâșiau șarpele ăla și-l mâncau, ca pe un christ care se dăruiește cu moartea pe moarte călcând, fără să mestece, fără să ezite, de frica iudelor cu mitraliere. Și mai știu ceva. Că cel mai valoros lucru acolo, la Canal, era sarea. Grăuntele de sare. Știți ce bună e măduva de trestie când ai puțină sare să presari pe ea?

După câteva decenii după ce l-am așezat în mormântul din Brăila, am cunoscut la Lușca un bătrân care slujea cu preotul la altar. Și-a amintit de Bunicul meu, crăpaseră pietre cu barosul împreună, și oricât am încercat să-i deschid inima, nimic. Același mormânt negru în care-și ascunsese tainele. O singură dată mi-a zis, părinte, dacă domnul căpitan nu a vrut să vă spună, a știut el de ce nu a vrut să vă spună. N-am mai insistat. Îmi vor povesti ei dincolo, la marginea unei mări azurii, la un loc cu toți torționarii lor iertați.

Acum, s-au dus amândoi să-și primească mângâierea din mâinile Răstignitului. Să-și ia porția de înviere cu supliment de polinic, pe săturate.

Știți voi cum miros cărțile arse în curte și călcate cu bocancii? Rugați-vă să nu aflați, voi, copiii voștri și copiii copiilor voștri, în veci.

Post Scriptum. Acum, deodată, înțeleg gestul Tatei. După ce termina de mâncat, Tata înghesuia o bucățică de pâine în sare și o mesteca alene, cu ochii închiși, închinându-se. Erau pâinea și sarea Bunicului. Gestul ăla, sfânt pentru mine, însoțește finalul oricărei mese. Mihai Theodorescu, ți-l las ție. Cu gura ta vom mânca pâine și sare toți, toți.