Psaltirea asta e ca o fântână

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

E noapte când mă întorc la CeaMaiFrumoasă, curge peste păduri o liniște ca o ceață, negrăbindu-se nicăieri, deschid ușa și mă lovește mirosul de flori calde și o las deschisă, să intre ceața-liniște și să tragă florile o gură de noapte, ce dulce e rugăciunea de noapte, singur în CeaMaiFrumoasă, la lumina celor douăsprezece lumânărele, mă arunc pe izoprenul albastru și curg psalmii ca dintr-un izvor, Psaltirea asta e ca o fântână, scoți în fiecare zi o catismă cu aceeași cumpănă bătrână și totuși apa aia are mereu alt gust, altă răcoare și altă sete stinge, căci cine bea din apa asta nu va înseta în veci, mai pâlpâie lumânările indecis și între două șiruri de Doamne miluiește le schimb cu altele noi și în timp ce gura mea recită cuvintele milei îmi privesc degetele mișcând lumânările de parcă altcineva ar face-o, atât de departe e sufletul meu de degetele alea, și apoi recit imnul iubirii, aștern peste duritatea de metal a legii vechi mierea iubirii Celui pururea Desculț, altfel nu pot consuma psaltirea, cu blestemele și zbaterile ei revanșarde, că de aia a înviat Înviatul, să umple de iubire legea, că de aia ne-a smerit și ne-a făcut mici, să ne umple de îndreptarea iubirii și apoi zic tare de vreo trei ori versetul ăla care dansează în inima mea de-un timp, că pe cine am eu în cer în afară de Tine, și în afară de Tine pe cine am eu pe pământ și oftez și când mă întorc încremenesc și-mi sare inima din piept drept prin gură de spaimă, în spatele meu, în întunericul nopții, o siluetă neagră îngenuncheată, intrase un creștin, văzuse ușa deschisă și pâlpâitul lumânărilor și se pusese ghem lângă mine, un creștin sau un înger care semnalizează vremuri noi în inima mea.