Nu e bună rețeta

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Nu e prima dată când stau în farmacie și aștept să plătesc medicamentele vreunui bătrân. Am pe cineva care îmi trimite lunar niște bani, să cârpesc o nevoie. Cumpăr câte un tort unei familii care nu moare de foame, doar că pruncii ăia nu și-au băgat niciodată degetele într-o farfurie plină cu frișcă și fructe confiate. Mai trimit câte un metru cub de lemn de foc unei bătrâne cu copii în străinătate care, de-atâta treabă și chin, au uitat că iernile din România sunt ca poporul acestui loc, nesupuse și surprinzătoare. Așa că uneori intru în farmacii și aștept. Mereu apare câte un bătrân de ăsta, mereu. Niciodată nu e mult de așteptat.

Dar bătrâna de ieri m-a frânt. Nu pentru că nu avea bani pentru puful ăla de respirat. Ci pentru că nu înțelegea. Ăsta e momentul în care am intrat, farmacista îi explica mătușico nu e bună rețeta, bătrânica o privea cenușiu, în gol, cum să nu fie bună dacă ea a venit din sat cu autobuzul, doar i-a dat-o un doctor și cum să nu fie bună, doctorul greșise (măi oameni buni, citiți rețeta aia de două ori înainte de a o parafa, și dacă pacientul e bătrân, de trei ori, vă rog), o simplă cifră greșită și rețeta devenise nefuncțională, ochii negri ai farmacistei (una tânără și cu o față de madonă renascentistă) erau înmuiați de milă, mătușică nu pot să-ți dau, nu mă lasă calculatorul, nu se poate, e greșită rețeta, și ochii speriați ai bătrânei, înțelesese că e greșit ceva, doctorul, ea, boala, și calculatorul ăsta, cine e calculatorul ăsta și cum de are o putere așa de mare încât farmacista se teme de el și nu-i dă puful de respirat.

Respira greu și sacadat. De frică. Frica cuiva care nu mai înțelege unde este. Și brusc mi-am amintit, am lăsat toată trupa în Sala de Mese și am pornit singur spre peretele cu montmilch, să iau o probă pentru analiză microbiologică, cu mască și mănuși și recipiente sterile la mine, mă strecurasem lung și greu pe sub o septă cu dinți ascuțiți și din cauza efortului și a oboselii, deodată, mintea mea a plecat din peșteră și m-am trezit fără rațiune, într-un spațiu pe care pentru câteva secunde nu l-am mai recunoscut. Atunci am trăit iadul. Peștera mea, pe care o cunosc dumnezeiește (a se citi ”cu dragoste”), devenise un iad negru și eu o moluscă decerebrată și disperată într-o lume de neînțeles. Dispăruseră susul și josul, lumina și nici măcar Dumnezeu nu mai era cu mine, o frică de nedescris mă strângea de gât, și secundele acelea au fost iadul meu cel mai din jos. Apoi Desculțul a venit repede, lăpăind cu tălpile Lui goale în inima mea speriată și a fost ca-n psalmul 70, multe necazuri și rele ai trimis asupra mea, dar întorcându-Te mi-ai dat viață și din adâncurile pământului iarăși m-ai scos.

Acolo era bătrâna. Rătăcită într-o lume pe care nu o mai înțelegea, ostilă, fără sus și fără jos, fără lumină.

Am intervenit, plătesc eu, plătesc eu, îi spun farmacistei, asta își coboară privirile-i negre asupra mea, îmi zâmbește blând și scurt, pun mâna pe medicamente și în ochii bătrânei văd o groază uriașă, o spaimă că pierde puful ăla, v-ați sufocat vreodată? Ochii ei albaștri, exoftalmici de groază, respirația accelerată de emoție și, peste toate astea, spaima. Spaima unui om bătrân rătăcit într-o lume fără contururi raționale. O cifră pe-o rețetă. Atât a lipsit.

Farmacista, o drăguță. Îi explică lung și fără grabă cum se folosește puful, de câteva ori îi explică, și privirile bătrânei agățate de puful ăla ca de-o icoană izbăvitoare.

Îmi pun pălăria de paie pe cap și ies. Un soare nemilos părjolește lumea, Someșul se târăște flegmatic și deshidratat spre o mare prea îndepărtată, de care mi-e un dor de viață și un dor de moarte. Trece doamna Olga, cu pălăria ei aristocratică, cu aerul ei estival, de interbelic la Balcic, îmi ridic pălăria și dumneaei își înclină capul scurt, ca în vremurile când bunul simț se plimba pe stradă fără botniță și lumea avea margini frumoase la pipăit. Când Înviatul de pe cruce avea brațe de mângâiat.