Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
E unu jumate noaptea, se aud lupi urlându-și singurătățile prin pădurile adânci ale Luștii, mai sunt câteva zile și voi termina răstignirea-monument și mă voi absolvi de școala aia care pe inima mea s-a dărâmat, drept pe inima mea, e ca un munte care trebuie urcat cu două desagi pline, una cu meritele ălora de-au zidit-o, Anton învățătorul, Ioan preotul și Ioan primarul, cealaltă cu vinovățiile noastre, ale celor care am asistat la golirea țării ăsteia de sângele ei, de copii, știți, a fost o ciumă cândva, pe vremea lui Iustinian, au murit câteva zeci de milioane de oameni, jumătate din Europa a plecat pe planeta de dincolo de moarte, s-a întâmplat atunci ceva surprinzător, pădurile au cotropit terenurile agricole străvechi, jivinele au coborât în sate, nu era nevoie de atât de multă hrană și oamenii au început să citească și să sculpteze, bătrâni și triști prin sate cu case pustiite, de aia am ridicat răstignirea asta, să ne punem pe citit în carnea vremii și să nu uităm,să nu ne pierdem speranța înnebunind toți de-atâta durere șiroind prin rănile poporului ăstuia, a venit artistul Mircea Mocanu să-L batem pe Domnul în cuie în crucea de piatră, e dobrogean, dus de valurile vieții și naufragiat prin colțul ăsta de lume, ne așezăm pe marginea șanțului și ne lipim sufletele unul de altul, Mircea e blajin ca un sfânt din pustie și vorbește așezat, în cumpănă, cuvintele lui sunt apă limpede și puțină, nu-ți vine s-o risipești ca pe-o revărsare logoreică, te țin alert, povestim o vreme de Vasile Gorduz, de Vama Veche cea mai Veche a artiștilor boemi de odinioară, majoritatea făcând acum plajă pe câmpiile libertății depline, apoi îi spun despre calvarul cheii de boltă de la monument, cum mi-a șoptit Călin Om Bun, părinte, înaintez cu zidăria, vezi de cheia aia de boltă și cum am lăsat gândul ăsta mai la margine cum au făcut zidarii Templului lui Solomon cu piatra unghiulară, lasă că e vreme, lasă că găsesc eu un calcar dens s-o sculptăm, apoi, în ultimul ceas din ultima zi, cum am sunat la două cariere celebre, știți, mă numesc, sunt, construiesc, arde, vă rog, o cheie de boltă de dimensiunile, și prima voce îmi spune rece da, sigur, 32.000 de lei fără TVA, am închis telefonul șocat, nu putea fi voce de om, era Domnul Mâniei care mă certa pentru aruncarea pietrei unghiulare, pentru tot disprețul pe care l-am dovedit în viața asta trecând peste oameni pe care i-am văzut mici și El i-a știut deplini, pentru toată neiubirea mea de dinainte de convertirea din pustie, când mi s-a înmuiat inima în apa învierii și lumea de sub tălpi n-a mai contat, apoi al doilea telefon și vocea blândă, cum să nu, vă ajutăm, 1.000 de lei cu TVA inclus, am închis de data asta beat de fericire, Doamne Dumnezeul meu, câte rânduri de sandale mai trebuie să descalț înainte de a fi după chipul și asemănarea Ta, cât de mic mai trebuie să cresc ca să Te văd deplin, căte?
Apoi privim lung mâinile harnice ale celor care trudesc la răstignire, Alexandru, Adrian și bunul Călin, arde soarele ca în Sahara și mi se face dor de mare și ca și cum mi-ar fi auzit gândul zice Mircea am primit de la Mihai o piatră, trecea prin Grecia și a văzut o piatră frumoasă și a oprit și-a luat-o, mi-a adus-o în atelierul meu de la Nețeni să fac ceva din ea, frumoasă, albă, densă și nu prea, cu diageneză neterminată, mișca ceva în piatra aia, simțeam că se foiește ceva în piatra aia, un duh închis în piatră și m-am apucat să cioplesc o față, un chip de zeu însetat și deodată am simțit un miros de mare și de val spart de țărm și-mi zic Mircea, ți-e dor de mare și îți joacă mintea feste și când mă uit mai bine, părinte, în locul unde era ochiul zeului piatra păstrase o scoică și eu o spărsesem cu dalta și din scoica aia împietrită milioane de ani în urmă curgea apă de mare și mi s-a umplut atelierul de la Nețeni de mări și de pași de profeți răscolitori de sensuri, de filozofi și păstori de capre recitând versuri de Homer,
și mai tăcem un timp copleșiți de dor, apoi se ridică Mircea, îmbrăcat în tăcere ca într-o haină albă și curată și se apucă să-i lustruiască picioarele Răstignitului, stălucește bronzul în soarele Luștii ca o remușcare spălată de-o spovedanie finală,
mai sunt câteva zile și voi închide monumentul-răstignire ca pe un mormânt așteptând o înviere reușită, în tăcere îl voi sfinți, fără cuvinte și predici sforăitoare, doar apa sfințită arzând piatra școlii demolate și rugăciunile de pomenire, preotul Ioan, Ioan primarul și Anton învățătorul, să se foiască dincolo uimiți că n-am uitat și că nu i-am lăsat să moară de tot și că aici, prin pădurile astea foșnind de urși și de ciuperci alergătoare nu s-a terminat apa iubirii și încă mușcăm din speranță ca dintr-un aer bun de respirat.
Ah, să nu uit, pe cei buni care au salvat cheia de boltă îi cheamă Le-tom prod srl. Într-o zi o să mă duc la Viștea la firma lor cu o cană de apă rece, desculț în praful alb al curții.
