Să cred și gata, să cred și punct. Hristos a înviat și punct.

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Eram în liceu, coleg de clasă cu un renumit (azi) chirurg din Cluj-Napoca, prof la medicină, de care am aflat că i se spune prin cetate ”doctorul care nu ia”. Despre el aș putea scrie hectare, a salvat câteva vieți pe care le cunosc, modest și educat, cu un bunic preot și o credință veche, refuzându-și forme, fluidă și indestructibilă molecular, așa cum a fost credința primilor creștini, când ne iubeam între noi cu dragostea moștenită la Înviere și mult înainte ca iubirea să fie măsurată cu dogma.
Prietenul meu era, deci, credincios, și cine trăiește odată sentimentul de a fi locuit de divin nu va mai fi gol pe dinăuntru. Taică-su, chirurg la rândul său, bibliotecă burdușită de cărți bi și trilingve (îmi amintesc că m-a impresionat, în biblioteca lor, setul de DEX-uri succesive cronologic, semnul trecerii de la cunoaștere la artă, de la lectură la bibliofilie).
Și într-o pauză mare, înaintea orei de chimie, între el și un al coleg, discuție. Celălalt era un băiat de la țară, fără prea multe volute maieutice în recuzită, un slab praxis comunicațional, dar poseda doi ochi de-un albastru înalt și-un suflet foarte curat și naiv, așa cum stă bine unul om cu rădăcini înfipte în mormintele din spatele casei părintești. Și viitorul chirurg, de amorul dialecticii, măi, serios, tu crezi că există Dumnezeu? Se miră băiatul de la țară, îi crește în ochi o uluire totală, păi cum să nu existe, e peste tot și El a făcut lumea, ce, tu nu crezi? Lasă asta, spune-mi, tu cum crezi că există, ai pus mâna pe Dumnezeu? Unde e El, în cer, pe-o planetă îndepărtată? Ești bun la chimie, îți plac disciplinele exacte (și chiar era, intervin eu acum, post factum, în discuție, era bun la chimie și acum e un excelent director în industria chimică), cum poți să crezi în ceva ce n-ai văzut, n-ai atins, n-ai cântărit, cum?
ȘI-atunci l-am văzut pe băiatul de la țară crescând cu frică, privind exoftalmic grupul, că ne adunasem vreo câțiva în jurul lor, era o dispută pe idei, Liviu Lișcă, Dumnezeu să-l odihnească, zâmbind fericit de spectacol, rafinând sensuri din orice, Cristi Popa, Ștefania (pe care o bănuiam că-l iubește în taină pe viitorul chirurg, așa cum se cuvine într-o clasă de liceeni cu inimi vii), parcă era și Rodica, olimpica de la chimie, azi directoarea liceului nostru.
Îmi amintesc tăcerea omului, crescând. Căutându-și argumente, încercând să-și amintească, din bruma de cultură teologală pe care o aveam toți, strânsă de la bunici și de la preotul din sat, un singur argument științific care să funcționeze, unul singur, și tăcerea aia plină de așteptare, și clopoțelul care a sunat deodată, anunțând că dinspre cancelarie spre clasa noastră se îndreaptă cu viteza fulgerului diriga, cu mintea plină de straturi cu electroni și numere atomice, și deodată băiatul deschide gura și zice
Mă, eu cred. Atât. Eu cred și gata. Cred!
S-a deschis ușa, a intrat diriga și-au urmat două ore lipite una de alta, în care ne-a mâncat pauza, extaziată de chimie ca de-o beție a cunoașterii.
Că singura cunoaștere fără dovezi e asta. Să crezi și gata.
Mereu, când deschid evanghelia de azi, cu Toma și bâlbâiala lui conceptuală, îmi amintesc de strălucita lecție de teologie din pauza mare.
Să cred și gata, să cred și punct.
Hristos a înviat și punct.

Foto: ”Necredința Apostolului Toma”, tablou de P. Rubens, Muzeul Regal de Arte Frumoase din Anvers, 1613, o splendoare. Nu l-am văzut cu ochii mei, dar un bun prieten a fost acolo, l-a văzut și mi l-a descris în transă, fericit. Și fericit sunt și eu, cel care n-am văzut și am crezut.