Lumea se schimbă atunci când ne pasă de ea

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Ion Lucian Petraș e pensionar tânăr. Pensie militară. Suntem membri ai aceluiași grup de rezerviști militari, ne mai vedem pe la câte-o ocazie, îmi preia textele și le publică pe saptamanaonline.ro, face jurnalistică, măsoară clădiri și strigă ajutor pentru ele, e preocupat de patrimoniu și muzeologie.

E tânăr încă, se zbate.

Ar putea să-și devoreze pensia pe felii, mizantrop și egocentrist, cum văd atâția pensionari tineri. Sistemul le permite, profită (care dintre noi n-ar face-o?), apoi dispar. Nu mai auzi nimic de ei, ca și cum n-ar fi fost.

Nu și Petraș ăsta. E în cetate, viu, zice, greșește, calcă în străchini uneori, se ridică și-o ia de la capăt pășind mai drept, e în cetate, viu.

Azi noapte îmi scrie părinte, uite, încă vreo 2000 de euro, să facem ceva pentru femeia asta. Citesc știrea, paralizată, copii de crescut, e îngrozitor dar nimic șocant de altfel, e plin orizontul nostru de durere și suferință, și dacă ai o mână de ajutor de dat, rău și negru la inimă să fii ca să zici că n-ai avut cui.

Dar în știrea asta ceva înfricoșător, femeia asta s-a aruncat de pe fereastră ca să scape de violența conjugală. Citesc și închid zece minute laptopul, cutremurat.

Violența conjugală. Ce expresie gentilă. De fapt, animalul de bărbat care-și terorizează femeia ca pe bunul său personal. A trecut-o pe numele lui și-a intabulat-o, îi aparține. El lăcrimează când își dă cu ciocanul peste degete, dar își bate soția sistematic, pe ideea că știe ea de ce, nu se poate să nu fie vinovată cu ceva, acolo. Că de aia e femeie, să stea supusă și să rabde, soare, dumnezei și sfinții ei de muiere.

Grădina Maicii Domnului, ziceți?

Femeia asta a sărit pe fereastră de groaza bărbatului. Acum, în secolul nostru, în Europa, în sânul poporului dreptcredincios.

Ajutați, dacă puteți. Și dacă nu puteți dona ceva, priviți cu atenție în jur și interveniți.

O să vă povestesc ceva, sunt destul de înaintat în anii mei preoțești, între timp evenimentul s-a mineralizat și-a devenit trecut. Persoanele implicate, care au murit, care au înviat și au luat-o de la capăt. Își bătea unul nevasta, sistematic, la înserat, ca pe o vecernie sângerie, eram tânăr, am intervenit, m-a dat pe ușă afară, du-te la biserică și aprinde-ți lumânările, aici e casa mea și regulile mele, părinte, du-te. Asta a fost decenii în urmă. Am plecat, am oftat, Domnul a auzit și s-a trezit din somn, a intervenit în stilul Lui inconfundabil, s-a făcut o pace definitivă în curtea aceea. Eu am rămas cu gustul amar al lui ”du-te la biserică, nu e treaba ta!”

Au trecut decenii, același caz, copie la indigo, intervin iar cu memoria amară în gură, n-a mai fost același lucru. Omul a lăsat capul în pământ, a oftat. Bărbații din jurul lui l-au certat, măi, nu se face așa ceva, nu e normal, ai greșit, cere iertare, îndreaptă-te. Se schimbase ceva în mentalul colectiv, și se schimbă pas cu pas, prin implicare.

Lumea ta e (și) dincolo de gardul vecinului. Să vezi răul și să întorci capul înseamnă să-l faci.

Lumea se schimbă atunci când ne pasă de ea.