Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Ieri am filmat o oră cu Camelia Târnovan de la Direcția Județeană pentru Cultură Bistrița-Năsăud. Cunoscută în cetate drept ”doamna de la monumente”, e chiar așa, o doamnă monumentală. Mică de înălțime, ochii vii, scintilanți, o asperitate verbală derivată din profesia ei (uneori coercitivă, restrictivă și enervantă, e greu să lucrezi toată viața cu oameni iritați că trebuie să înlocuiască termopanul cu tâmplărie de lemn și să reabiliteze acoperișul unui monument cu țiglă săsească-rândunică, cu timpul asta-ți construiește natural o platoșă metalică, am fost încântat să surprind însă, în spatele reflexiv al acestei paltoșe, un suflet cald și ușor de emoționat). Am vorbit lung și peste timpul de emisie despre monumente, istorie, valoare comunitară, beneficii culturale, tehnici străvechi și legi șchioape de-un picior și chioare de-un ochi.
Înainte de a pleca la filmare, Ea (care a fost colegă de cameră de internat cu Camelia) mi-a spus ”vezi ce vorbești, dacă nu s-a schimbat, Camelia e creață și cu mult bun simț”. Nu s-a schimbat, iubito, doar că și-a îmbrăcat bunul simț într-o fermitate de spadasin medieval, fără să-l abandoneze. Un caz rarisim în care finețea inimii s-a prezervat desăvârșit, închistată în interiorul unei rigurozități inhibante. În timp ce vorbea despre legi, autorități și lupte fioroase pentru păstrarea patrimoniului, mi-am dat seama, deodată, că într-o poziție de asemenea forță eu mi-aș fi pierdut blândețea. Strașnică persoană doamna asta.
În drum spre studioul de televiziune, cu rucsacul în spate, am bântuit aleator cetatea Bistriței, e undeva un calcan transformat în zid de incintă, într-o tehnică romană de pe vremea lui Traian, opus mixtum, un amalgam de cărămizi săsești și piatră verde de tuf vulcanic, cu arcade de portic oarbe, trec deseori să-mi umplu inima de frumusețea lui, dacă aș fi primar la Bistrița l-aș reabilita imediat și-aș plasa două reflectoare și-o expunere grafică a procedeului de construcție (tehnica opus mixtum e cea care a făcut celebre zidurile Constantinopolului și cetățile elenistice ale Dobrogei, iar Bistrița e plină de asemenea construcții), mai căzuse azi o cărămidă din zid, drept pe trotuar căzuse, am luat-o și-am pus-o pe masă, în studio, reper al risipilor noastre,
apoi, în drum spre casă mi-am mai sfâșiat inima încă o dată la slatina de la Dumitra, aveau sașii o fântână cu apă sărată, vitală pentru conservarea alimentelelor înainte de inventarea benzoatului de sodiu (sinistrul E211), pe bârnele construcției abandonate și lăsate paraginii se observă inscripții de secol XIX, ici colo câte o cifră în grafia medievală târzie, dimensiunile exagerate ale bârnelor sugerează insinuant că au fost refolosite de la o biserică de lemn, simplu de aflat, analiză carbon 14, dacă aș fi primarul de Dumitra aș reabilita-o (un fleac financiar), aș face o parcare curată în preajmă, să coboare turiștii din mașină să se dezmorțească, să guste o cană de apă sărată și să citească o poveste din vechime, azi am treabă cu primarii, văd că.
E plină lumea de frumos, plouă bombe și inflații și vremurile și-au pierdut mințile, dar știți, când începi să iubești frumosul se întoarce regele în cetate!
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
