Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Nu mori când mori. Mori când treci pe lângă cireș și nu-i vezi floarea. Când gura ta, cândva plină de iubire, s-a strâmbat, înmulțind cu plăcere răutatea și împletind vicleșugul. Mori când deschizi fereastra și alungi copiii din drum. Ești obosit și vrei să te odihnești. Și mori când îți intră în ochi și te înțeapă în inimă bucuria aproapelui tău. Când viața ta a devenit o corvoadă metronomică între deșteptare și culcare, între un răsărit și un apus, cenușii deopotrivă amândouă. Mori când nu-ți mai e dor. Când nu te mai trezești noaptea gândindu-te la prima iubire din liceu, i-o fi bine, s-o fi descurcat în viață? Când să iubești ți se pare prea costisitor și mult prea târziu. Mori când nu te mai ceartă nimeni. N-ai devenit zeul pe care-l pretinzi, doar că ceilalți au renunțat să te aștepte, iubirea lor a obosit. Nu te mai contrazice nimeni acum pentru că nimeni nu vorbește cu morții. Când treci prin lume, în spatele tău, ca miasmă răscolitoare, doar frica rămâne. Și tu, mortule, ești convins că frica e respect. Când crezi că ai ajuns cineva, oricine, mori. Ești un fir de nisip pe sandaua Desculțului, atât. Un fir de nisip căruia i s-a îngăduit să iubească. Și-a ratat. Mori când nu mai ai nici un dubiu.Dar mai presus de toate, mori irevocabil când nu mai vorbești cu Înviatul, pedepsindu-l pentru neputința ta. Pentru că n-ai iubit la vremea iubirii, n-ai miluit la timpul milei, n-ai râs când de râs era și n-ai lăcrimat lângă durerea celorlalți. Atunci ești mort.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
